Presa are această formidabilă capacitate de a trăi fiecare zi ca și cum ar fi – iar și iar și iar – prima zi de la facerea lumii.
Presa e magică, presa suspendă timpul. „Meciul secolului” poate – tocmai de aceea – să aibă loc de câteva ori pe an, pe lună sau, de ce nu?, chiar în aceeași săptămână. De asemenea, nu contează disciplina sportivă. Meciul secolului se desfășoară – democratic, global – și în fotbal, și în box, și în tenis. Presa mai are însă și puterea – magică și ea, deși concomitent profund realistă – de a arhiva zilele trecerii noastre pe pământ, și – integrându-le într-o istorie – să le dea un sens. Nu e o întâmplare că ziariști de presă scrisă sunt aceia care tocmai au readus la viață numele lui Silviu Bindea în Gazeta noastră cea de toate zilele și, virtual, chiar de toate nopțile. Cu asta se ocupă presa: ține în viață atât prezentul (și viitorul imediat), cât și trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat. E bine, e foarte bine să ținem jurnale, să nu uităm, să nu cumva să uităm!
Tocmai aici stă teribila prăpastie care urmează după ce internetul va fi cucerit totul, păstrând din timpurile vieții noastre doar prezentul. Presa – presa scrisă vreau să spun, ea și numai ea! – e cea care ne amintește că au existat Fabian și Ozon și, în general, viață pe pământ înainte de noi. Meciul de la Budapesta este – în această logică atât de necesară – unul de „acum ori niciodată”. Toate meciurile noastre cu Ungaria sunt, de facto, de „acum ori niciodată”, deși de obicei nu se termină nici acum, iar niciodată se tot amână. Există un trecut care nu trece ușor, toți vecinii au avut ceva de împărțit, fundamental e să nu se ajungă la războaie de la fotbal, ca între Honduras și El Salvador în 1969.
Altfel, e greu să reconciliezi în peluză o absurditate care vine de atât de departe. Naționalismul este izvorul unora dintre cele mai stupide, deci mai radicale și mai criminale ideologii. Patriotismul este cu totul altceva, îți poți iubi casa și fără să spargi geamurile celei de dincolo de gard. Și chiar în această perioadă în care Europa construiește din nou (!) ziduri, călcând în picioare tot ceea ce – atât de ipocrit – susține despre umanism, cel mai frumos rezultat al meciului de la Budapesta ar fi să se umple tribunele cu oameni sănătoși la cap și la inimă, lucru tot mai rar în secolul nostru.
Costică Budescu va fi sau nu va fi pe teren, va face un meci ca la Ploiești sau unul ca în Olanda, va intra în istorie, lângă „Dodel” Tănase, marcator și el în poarta Ungariei, sau nu va intra. E un fapt – credeți-mă – secundar. Vom afla și dacă Anghel Iordănescu mai este acel Anghel Iordănescu și vom înțelege cum am ajuns pe locul șapte în lume, venind dintr-un fotbal care nu e în stare să mai dea nu primăveri europene, dar nici măcar o banală toamnă. Bine, nici ungurii nu stau mai bine. Ne-a rămas puțin – ne-a rămas această rivalitate care nu poate totuși să umple cu sens absența fotbalului decent și dincolo, și dincoace de Tisa.
Iar adevărata, suprema victorie în acest meci de fotbal ar fi, iată că o scriu, dizolvarea urii noastre istorice într-un început de pace adevărată sau măcar într-o nonviolență cât toate punctele puse în joc și chiar dincolo de ele. Voi fi în tribună la Budapesta și voi consemna, nădăjduiesc, acest miracol.
Articol publicat înGazeta Sporturilor, 2 septembrie 2015.
