Omul care l-a vestit pe Dumnezeu în țigănie

CEALALTĂ FAȚĂ A ROMILOR Continuăm să dedicăm spațiu celor care sunt, într-adevăr, personalități în comunitățile lor. Iată-l pe Viorel Oprișan (50 de ani), angajat cu carte de muncă la Petrom, tată a opt copii, cei mai mulți cu nume biblice, frumoase, pastor evanghelic, omul care a convertit o bună parte din populația de țigani dintr-un cartier de la periferia orașului Boldești-Scăeni, județul Prahova. Fetele sale mai mari sunt studente la Medicină. După ce cuvântul Domnului s-a auzit la ei în țigănie, romi cu zeci de ani de pușcărie în spate au descoperit ce este conștiința și n-au mai făcut fapte, criminalitatea a scăzut miraculos, e altceva.  

Cum a venit Domnul aici, în Boldești-Scăeni?
În ianuarie 1991 a venit aici, la noi, un pocăit din Ploieștiori. Român. De fapt, n-a venit la noi, a venit la Lipănești, pe aproape. Soția mea avea niște rude acolo. Și pocăitul ăsta a zis că să spună și el ceva de Dumnezeu.

Era pocăit dinainte de `89?
Dinainte de Revoluție, că au fost mulți pocăiți și înainte, dar erau marginalizați de Securitatea care era. Nu le dădeau voie să facă manifestări publice, întruniri. Îi băgau la pușcărie, că au fost și mulți creștini închiși. După care au început să facă treaba asta, să spună de Domnul. Și s-au dus la adunarea asta nevasta mea și cumnata mea. Au fost și ele să asculte.

La Lipănești.
Într-o cameră, acolo, amărâți. Și le-a zis pocăitul ăsta: dacă vreți să vă întoarceți la Dumnezeu o să fiți fericiți. Dacă nu vreți să vă întoarceți, treaba voastră, rămâneți la fel.

Practic, ce le spuneți dumneavoastră acum, ca pastor, celorlalți țigani.
Exact. Evanghelia. Hristos ne iartă păcatele și ne schimbă viața, că asta e situația. Dacă acceptăm situația asta, ne ducem în rai, dacă nu acceptăm, ne ducem în iad. Asta e toată Evanghelia. Ea, nevastă-mea, a ascultat puțin, așa. Soția mea avea 18 ani, cumnată-mea avea 19 ani. Erau copii. Și s-au întors la Dumnezeu. Și eu n-am acceptat ca ea să se întoarcă la Domnul. Noi aveam o fetiță și am amenințat-o că ne despărțim. Am făcut presiuni mari asupra ei.

Ați dat în ea?
Nu, n-am lovit-o, dar am făcut presiuni foarte mari, în toate felurile. I-am spus că dacă nu termină cu pocăiții, termină cu mine. I-am zis că iau fata, că fac, că dreg.

Fata care e acum studentă la Medicină.
Da, fata mea cea mare, Larisa.  Și pe urmă a rămas că ne despărțim.  Am făcut teatru cu ea: “Uite, îți iei tu fata și pleci”. I-am strâns îmbrăcămintea, tot.

FRICA DE A NU FI PROSTIT DE FEMEIE, CA UN CĂȚEL DIRIJAT
Dar de ce erați așa de pornit împotriva pocăiților?
Eram foarte pornit fiindcă nu știam despre ce era vorba. Știam și eu în conștiința mea că am probleme cu păcatele, deși n-am băut niciodată, n-am furat niciodată așa, adică să fiu hoț. Am avut serviciu de la 17 ani, carte de muncă, tot ce trebuie. Dar conștiința nu era conștiință bună. Și nu acceptam treaba  asta, aveam o adversitate, o aversiune, așa, față de ceva care nu cunoșteam. Deși știam că ar trebui să explorez teritoriul. Cel mai mult apăsa asupra mea ideea asta: ce-o să zică lumea de mine, că m-a prostit femeia, că s-a dus ea prima la pocăiți și eu trebuia doar să o urmez, asta însemna că eu o urmez ca un cățel dirijat, nu? Că n-am pic de personalitate și că mă iau după femeie, ca prostul, nu?

În România e și treaba asta cu misoginismul, bărbații n-au întotdeauna o impresie prea bună despre femei.
Și cu atât mai mult la noi unde e și tradiția cu așa ceva. Și eu gândeam la fel. Și n-am acceptat, n-am acceptat! Când am văzut eu că e hotărâtă și că are puterea să plece cu fata, ce mi-am zis eu: bă, poate la mine renunță ușor, ia să-i iau eu fata.  “Lași fata aici și pleci singură!”. Și a plecat singură! Și am rămas prostit: bă, ce e cu mine, m-am tâmpit, pierd și nevasta și copilul? Și m-am dus după ea și am oprit-o, dar tot eu făceam pe ăla rău: “A, deci tu n-ai nicio treabă, nici de mine, nici de fată, te duci în drumul tău cu religia ta?”. După aia, mai trec câteva zile și am început să mă visez îngropat de viu!

V-a apărut Domnul în vis.
Dacă îți zic: mă visam îngropat de viu! Mă gândeam tot timpul: ce fac, ce fac? Nevastă-mea cedase. O presasem până nu se mai ducea, că știa că urmează ceartă multă în casă, necaz. În paralel eu gândeam că trebuie să mă duc acolo, dar în fața ei făceam, așa, pe eroul, pe cocoșul. Și într-o seară o abordez cum:  “Zi, dragă, aveți împerechere în seara asta?”. Că noi, care nu știam, așa mai auzisem, că sectanții ăștia, pocăiții, se împerechează. Manipulări ale Securității, reminescențe de gândire, ca să vedeți. “Nu te duci la adunare? Știi că aș putea să vin eu și să vă surprind la împerechere?”. Ea a negat. “Bine, ia urcă-te pe bicicletă să mergem până acolo să verificăm”. Bineînțeles că totul era teatru, eu știam că nu e adevărată împerecherea. Dar eu am făcut așa ca să nu zică ea că m-am dus de gura ei, ci că eu, eroul, m-am dus să verific chestia. M-am dus acolo, era un bătrân care vorbea monoton, și nici nu înțelegeam termenii. Nu pricepeam ce înseamnă neprihănire, și altele. Dar mai era unul acolo care rezuma bine: Iisus Hristos a murit pentru păcatele tale. El a și înviat, deci problema păcatelor nu se mai pune, dacă tu accepți, ești iertat. Asta am înțeles de la ăla, un instalator. Și mai mă duceam din când în când la adunare, dar nu mă pocăiam. Până când mi s-a îmolnăvit Larisa. Și eu am perceput toată treaba asta ca pe o mână a lui Dumnezeu. Larisa era cea mai dragă ființă din viața mea. Înainte să mă însor îmi imaginam că o să mă joc cu copiii mei pe care îi voi avea. Am iubit foarte mult copiii. Și am încercat cu medicamente, nimic, nimic, nicio reacție, nu se schimba absolut nimic în bine. Sâmbătă, duminică. Eram presat în cap că dacă nu mă întorc la Dumnezeu, Dumnezeu îmi ia fata. Duminică seara, deci nici măcar dimineața, am zis așa către soție: mă duc la Adunare, dacă nu e fata bine când mă întorc, te omor! Ea n-a zis nimic, s-a speriat. M-am dus la Adunare, am ascultat acolo ce-am ascultat. S-a întors o femeie la Domnul, s-a întors și bărbatul ei. Și ne întreba: care se mai întoarce să se ridice… Și am zis că dacă nu mă ridic atunci nu mă mai ridic niciodată, rămân fără Dumnezeu. Dar nu aveam putere să înving emoția aia.

ULTIMA ȚIGARĂ A RĂMAS NEFUMATĂ
Emoție mare?
Nu se poate descrie așa ceva în cuvintele oamenilor. Până la urmă m-am ridicat în picioare, s-a subînțeles că vreau să mă pocăiesc, am plecat spre acasă, am vrut să fumez o țigară, și n-am fumat-o , că mai eram cu un prieten, care se pocăise și el cu mine, și ăla a zis: “Gata, mă, ne-am pocăit, am terminat cu țigara”. Eu voiam să fumez ultima țigară, parcă eram înainte să mor. Dar n-am mai fumat-o, că am zis că dacă ăla nu vrea, de ce să-l induc eu în eroare și-n păcat? Am plecat acasă, uitasem și de necazul cu fata, pe fondul la emoția de acolo. Eh, și stați să vă spun. Pare ireal, sunt conștient, dar asta fost realitatea care s-a întâmplat, n-am cum să spun altceva decât adevărul. În momentul în care eu am intrat pe ușă, Larisa s-a dat jos din pat, fata avea un an și două luni, abia mergea, eu nu știam că până atunci merge fără să o țină cineva de mână, și s-a întors spre mine, după trei zile în care nu se dăduse jos din pat!

Bolnavă
Bolnavă tare de tot.  Abia mânca, abia-abia. S-a întors spre mine, a început să zică: “ta-ta, ta-ta!”. Eu am rămas efectiv șocat, nevastă-mea, șocată și ea, maică-mea, care era și ea acolo, la fel, toți care eram, toți am fost șocați. Primul meu gând a fost să-i bag mâna pe sub bluziță să văd dacă mai are temperatură, că eu știam că o lăsasem cu temperatură. I-am băgat mâna, am văzut că nu mai are temperatură deloc. Și m-am întors către maică-mea, că mă așteptam ca nevastă-mea să mă trădeze, să-mi facă un teatru:  “Mamă, ce ați făcut voi aici? Ce teatru ați jucat voi aici, cu Larisa?”. “N-am jucat, mamă, teatru”. Și atunci n-am mai avut ce să fac și am luat-o ca pe mâna lui Dumnezeu și am rămas pocăit. Primul gând al meu a fost că, dacă tot m-am întors la Dumnezeu, am o responsabilitate față de țiganii din țigănia noastră de aici, deși eu am crescut în alte condiții, că eu n-am crescut cu ei aici, ci în oraș, în mai bine, deși am fost patru frați. Și am zis să ajutăm țiganii să se schimbe. Nevestele noastre au crescut copii, copiii ăștia s-au făcut mari, a trecut timpul și prin exemplul nostru am reușit. Exemplul meu, al fratelui meu, al încă unei cumnate, că toți am avut copii mulți și i-am făcut mari și buni, toate exemplele astea au contat. A rămas nucleul ăsta. Am venit cu toții aici și am început să vorbim de Domnul. Cea mai mare dorință a noastră era să avem o Adunare chiar în țigănie.

Și acum aveți.
Avem, că am muncit și Domnul s-a îngrijit. Noi am avut mentalitatea schimbată, am dat copiii la școală și au avut rezultate foarte bune și asta i-a convins și pe ceilalți țigani că e bine cu Dumnezeu. Și Domnul a îngăduit să cumpărăm pământ în țigănie aici și să începem să construim acest loc, să facem Adunarea în el. De la Paște până la Crăciun am ridicat clădirea și am început evanghelizările, că până atunci făceam, dar așa, mai improvizat. Și s-au întors la Domnul două sute de oameni din patru sute, cât are toată comunitatea. Asta în ultimii cinci-șase ani. Au venit familii tinere cu mulți copii. Și când te gândești că de acolo s-a plecat, de la aceste trei cumnate, soția mea și soțiile fraților mei – acesta a fost nucleul.

Care sunt caracteristicile acestei biserici, acestei religii – Creștini după Evanghelie?
E o religie evanghelică, bazată pe Biblie.

Neoprotestanți.
Neoprotestanți, că neoprotestanți sunt toți, și martorii lui Iehova și penticostalii, adventiștii, și…

Ce diferențe sunt față de adventiști, de exemplu?
Nicio diferență fundamentală. Nici față de Biserica Ortodoxă Română nu sunt majore, doar niște neînsemnate. La ortodocși preotul se îmbracă în straie preoțești, la noi, pastorul se îmbracă în alte haine, ale lui. Biserica Ortodoxă pune accent pe tradiția românească. Asta a noastră nu pune accent pe tradiția românească, nefiind, la urma-urmei, născută aici. Ea, ca religie, e născută în America. Diferențe mari nu există. Doctrina despre escatologie, despre mântuire, toate doctrinele de bază tot alea sunt. Iisus Hristos este centrul religiei creștine, el este Mântuitorul. Față de Fecioara Maria nicio diferență nu există! Nu avem nicio treabă! Am fost și eu suprins să constat că nu sunt, dar chiar nu sunt. Există o diferență importantă, totuși: la felul cum s-a vestit Evanghelia. Acum, după Revoluție, fiind și preoții noștri ortodocși mai liberi au început să mai zică, să predice mai bine, și e foarte bine că e așa, fiindcă sunt teologi extraordinari. Dar cultele neoprotestante au prins valul ăla din anii `90, când era confuzie și nu se știa exact ce-o să fie și cu Dumnezeu. Pe fondul acestei derute, ne-au atras la ei. Preoții noștri, ortodocși, erau speriați, nu veneau să ne cheme. Noi ne-am dus acolo, la Adunare, și am înțeles de acolo. Poate dacă ne explica mai bine Biserica Ortodoxă, rămâneam ortodocși.

Mergeați pe la biserică înainte?
Mai mergeam, dar nu înțelegeam nici măcar dicția preotului, ce zice acolo, ce cântă pe nas. Creștinismul e mult mai mult decât ce aflasem eu la biserică.

Acolo, la Adunare, v-au zis clar.
Clar: Dumnezeu te-a iertat de păcate, că de-aia a murit Iisus, problema trecutului tău e rezolvată, problema viitorului tău moral e rezolvată, că Iisus a înviat și, dacă vrei, pune în tine Duhul Sfânt.

PUTEREA LUI ARNOLD
Dar trebuie să mai faci și tu, credincios, câte ceva, Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă și-n traistă sau cum?
Ce trebuie să faci tu este să-l asculți cât poți, și făcând asta te așteaptă viața veșnică la Dumnezeu, asta te așteaptă, nu altceva. Asta e esența, pe asta am înțeles-o. Au început să vadă țiganii că sunt rezultate la școală, că mi-au intrat fetele la facultate. Noi am stradă pe o stradă care-i spune “La Nisipuri”, și mereu s-a crezut că noi, cei de La Nisipuri, suntem altfel, dar nu eram, tot țigani și noi. Se zicea că noi, eu și frații mei, am mers la școală și am făcut fiindcă eram mai deștepți. Dar noi nu eram mai deștepți, pur și simplu mergeam la ore, și ne țineam de treabă, că ne bătea maică-mea cu făcălețul dacă nu. Nu eram supraoameni, nu era adevărat că suntem supraoameni, ne-am dus, după aia, copiii la școală și le-am creat și lor cadrul ca să învețe și ei au făcut performanță cât au putut. La început ne rugam noi de copiii din țigănie să vină să învețe, și de-acum lucrurile sunt pe o linie corectă, se roagă ei de noi că vor la școală. Nu e surprinzătoare evoluția, fiindcă mă așteptam. O să anihilăm aici analfabetismul.

Schimbările sunt, totuși, rapide.
Da, dar cu mult efort, și spiritual, și fizic. Dacă eram mai mulți la început eram și mai departe acum. Chiar și așa e bine. Simplul fapt că noi îl vedem pe Iisus Hristos ca pe un model care nu s-a temut de moarte și a învins-o pentru noi nu e de ajuns. Trebuie să te mai rogi la Domnul să îți dea putere. Că așa, mă uit și eu la Arnold și vreau să fac și eu ca el, mușchi, dar n-am puterea lui. Eh, și puterea asta vine după ce te întorci la Dumnezeu.

Articol publicat și în revista VIP în noiembrie 2013