O să fiu acuzat de obsesii. Nu neg acuzaţia. Dar cine spune că e rău să fii obsedat, în jocul de fotbal, precum şi în jocul vieţii? Prezint o obsesie faţă de destinul domnului Zlatan Ibrahimovici. Da, sunt vinovat: găsesc acest destin obsedant.

I-am scris, cu patru ani în urmă, o scrisoare deschisă. Scrisoarea a fost tradusă în limba franceză şi publicată în „Courrier International”, aşadar ar fi putut ajunge până la domnia sa, la Paris. Nu cunosc dacă domnul Zlatan Ibrahimovici citeşte totuşi «Courrier»-ul, care pe mine, la Bucureşti, mă ţine în lume, adică mă smulge din incredibila noastră insularitate românească. Îl îndemnam, în corpul acelei epistole, să rămână nebun şi insuportabil. A rămas.

Aţi văzut ce s-a întâmplat în campionatul Franţei, pe care PSG l-a câştigat deja cu douăzeci şi puncte avans faţă de miliardarii de la Monaco? Zlatan şi ai lui tocmai au câştigat cu 9-0. În deplasare, la Troyes. E adevărat: au zdrobit ultima clasată, într-o victorie obscenă în lejeritatea ei. Zlatan a marcat patru goluri. Mai marcase o dată, săptămâna trecută, şi la Londra, cu Chelsea, ducând PSG-ul mai aproape de câştigarea Ligii Campionilor, ceea ce nu ar trebui să ne surprindă, deşi pot paria că ne va.

Există un cor de contestatari care îi urlă domnului Ibrahimovici că este bătrân, la aproape treizeci şi cinci de ani. Dumnealui le răspunde că abia se încălzeşte, iar eu îl cred. E arogant Zlatan, da, ar suferă de o aroganţă bună, vecină cu orgoliul bun şi cu vanitatea bună. Domnul Ibrahimovici este un artist, ceea ce îl scuză, până la un anume punct.

Am văzut recent un interviu de angajare la o companie deţinută de domnul Ibrahimovici. Candidatul la angajare s-a trezit la interviu faţă în faţă cu Zlatan al nostru. S-a mirat şi el că domnul Ibrahimovici se ocupă cu asemenea lucruri, dar Zlatan al nostru i-a spus să nu se mai mire: e compania lui, se ocupă, ce e în neregulă aici? În glumă, l-a întrebat pe candidat cine îi este fotbalistul preferat. Candidatul a ezitat mai puţin de o clipă. Domnul Ibrahimovici a ridicat o sprânceană şi s-a încruntat către candidat, ca un vultur. Apoi a zâmbit, propagandistic, dar în deplinătatea facultăţilor umorului. Zlatan e plin de sine, bineînţeles că e, dar înţelege şi că e un actor într-un rol mare. Se joacă.

Revenind la domestice, la oile noastre, cum vi se pare că Astra Giurgiu este – totuşi, încă, în continuare, etc., etc. – lider în Liga I la fotbal masculin? O echipă fără tradiţie crescută dintr-un moft al unui român putred de bogat şi de penal, care-şi duce zilele curente în puşcărie. O echipă ţinută în viaţă de efervescenţa clovneriilor lui Şumudică, care, sărind toate gardurile şi toţi caii, rămâne o pată de culoare în obrajii unei competiţii palide spre morbid. Astra Giurgiu, prima în România – o echipă care fără Budescu nu mai face, iată, prea multe sarmale. O bate Steaua de două ori într-o săptămână, o bate Steaua fără să strălucească nici măcar o repriză întreagă, cât să ne dea o minimă speranţă europeană. O bate tot româneşte.

 

Articol publicat în Gazeta Sporturilor, 17 martie 2016.

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentOameni care vor să râdă
Articolul următorRomâneşte

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here