Anii 2000 abia începeau când un irlandez şi-a cumpărat o garsonieră în cartierul Titan, în Bucureşti, România. A dat puţin peste cinci mii de dolari pe ea. Avea de gând să stea aici şi să scrie cărţi. Un scriitor, un ciudat. A scris.
În anul 2007, culegerea de nuvele Însemnări dintr-un bordel turcesc de Philip Ó Ceallaigh a fost publicată, în traducere din engleză, la Editura Polirom. A devenit repede un best-seller, în înţelesul românesc al cuvântului. Criticii anglo-saxoni s-au încântat. Irandezul a primit premii la ei acolo, în Irlanda. Tot felul de premii şi aşa. S-a dus vorba până în America. Americanii s-au minunat, la rândul lor, de puterea de imaginaţie a scriitorului stabilit la Bucureşti. S-au minunat fără să ştie că poveştile cu aceşti oameni din cartier sunt decupaje din realitate.
Mi-a încăput şi mie pe mână cartea, atunci, în 2007, dar eram în plin avânt economic global, mai eram şi tânăr, reporter, trimis special prin toată lumea, n-aveam timp şi nici chef şi nici minte, am citit-o neglijent şi pe sărite. M-am mai gândit uneori la aceste nuvele, dar aş minţi dacă aş scrie că prea des.
Apoi am văzut că Philip Ó Ceallaigh a devenit traducătorul lui Mihail Sebastian. Îl face cunoscut pe Sebastian la Londra, deci pretutindeni. Sebastian este scriitorul meu român preferat din prima jumătate a secolului XX. L-am recitit, în regim de urgenţă, pe Ó Ceallaigh.
Adevărul e că am căutat prin casă Însemnările, dar nu le-am mai găsit. Mi-am cumpărat ediţia a doua (Polirom, 2014), şi – într-o noapte, într-un alt cartier mărginaş – am dus volumul până la capăt. Apoi, am căutat să îl şi întâlnesc pe scriitor. L-am întâlnit. Am băut o bere împreună, nu prea avea chef de vorbă. N-am insistat mai mult decât permite o primă întâlnire, fie ea şi între un reporter fără frontiere şi un scriitor irlandez stabilit la Bucureşti.
Personajele lui Philip Ó Ceallaigh, la acest deja vechi debut al său, erau de la noi din lume: preşedinţi ai asociaţiei de proprietari, contabili, cetăţeni de la bloc, corporatişti tineri, oameni fără niciun orizont, oameni zdrobiţi de facturi şi de greutatea vieţii în postcomunismul timpuriu, popi cinici, babe nebune, locatari inundaţi des, bărbaţi îmbătrâniţi prematur, gagici cu craci tulburători, onanişti dedicaţi, tot felul de oameni, întocmai ca în realitatea imediată. Oameni din Titan, aşa cum era Titanul la începutul mileniului al III-lea, aşa cum e Titanul până în zilele noastre şi în vecii vecilor.
Philip Ó Ceallaigh nu este James Joyce, dar nici nu trebuie să fie. Scrie fără complexe şi mai ales fără iluzii. Nu e deloc puţin. Philip Ó Ceallaigh a călătorit prin toată lumea înainte să ajungă la Bucureşti. Nu trebuie să vă faceţi speranţe: nu a rămas în România fiindcă e România altfel. A rămas aici fiindcă aici şi-a permis, strict economic, să devină scriitor.
Sunt nuvele bune în această carte, şi cel puţin una este cu adevărat teribilă. Acea nuvelă este chiar Însemnări dintr-un bordel turcesc, care nu se întâmplă la marginea Bucureştiului, ci – desigur – într-un bordel turcesc, de la malul Mediteranei. Această proză scurtă prezintă o brutalitate a melancoliei care vesteşte un mare autor. Cărţile lui Philip Ó Ceallaigh de după Însemnările sale (irlandezul este şi dostoievskian, dar unul tandru) nu au mai avut acelaşi succes, deşi – crede autorul lor – au fost mai bune. Nu le-am citit încă.
Ninge la Bucureşti. Zăpada mieilor. Eu aştept zorile. O să trag, atunci, o pereche de blugi peste izmene, o să iau ultimii mei bani, o să îi pun în buzunarul stâng, o să cobor din bloc, o să aştept un tramvai, o să iau un tramvai, o să ies din mahala, o să ajung în centru, la librărie, şi acolo le voi cumpăra. Apoi, mă voi întoarce acasă, pe jos, ocolind îndelung, cu gândul la ce va urma.
Articol publicat în Suplimentul de cultură, 26 martie 2016.
