Am trăit mai bine de treizeci de ani pe pământ și, din prejudecată, nu am citit niciun rând din Henry Miller. Am trăit în bezna necunoașterii. Am trăit în peșteră, departe de lumină.

Invoc următorul argument: textual, nu agreez – dar deloc – sexualitatea. L-am evitat cu bună știință, nu pentru că aș suferi de pudibonderie (dimpotrivă), ci pentru că nu-mi plac excesele niciunei demonstrații. Defilarea dezinhibării mi se părea adolescentină și, ca atâtea ale adolescenței, radical ridicolă. Desigur, mă înșelam.

Iată-mă în pragul unei confesiuni. Îmi citesc literatura în funcție de femeile care mi se întâmplă prin viață. Odată, în tinerețe, am parcurs integrala Paler la sugestia unei tinere studente la Litere. Aveam cinșpe ani. Când ai cinșpe ani n-ai de ales, stai și o viață pe un peron, căci ți se pare că deții eternitatea. Greșești.

Altădată, m-am dedat la Dragostea în vremea holerei dintr-un amor exaltat. Atunci am avut noroc. Există femei care îți fac un bine care cu greu se poate socoti cu instrumentele oamenilor. Există femei care îți fac ciorbă, și tocăniță, și sărmăluțe, și dovlecei, și nu putem trăi fără ele, și există femei care îți fac o cultură, și nici fără ele nu putem trăi. Din această dilemă nu putem, vedeți bine, ieși. Uneori, aceste lumi se intersectează fără să se ciocnească. Asemenea miracole au avut loc de puține ori în viața mea.

De la femeia cu Paler l-am citit și pe Dostoievski, de la femeia cu Márquez l-am citit și pe Sábato. Strict literar, aceasta din urmă a fost, deci, cea mai de succes afacere din tinerețe. Încă îi mai încasez dividendele.

Henry Miller, spuneam. Nu l-aș fi citit nici în continuare dacă nu s-ar fi întâmplat să cunosc o milleriană feroce, dacă nu atroce. O milleriană cu un psihic seducător, o femeie de o atrăgătoare, irezistibilă, teribilă, groaznică nebunie. Zâmbea pervers, zâmbea giocondic, zâmbea minunat. Citea enorm. Firește, chestiunea amoroasă s-a sfârșit unilateral și brutal, sfârșitul venind – cum altfel? – dinspre damă, fără vreun motiv imputabil logic. Dar am rămas cu Miller, o consolare palidă, dar tot consolare.

Ca orice prejudecată, anti-millerismul meu era stupid. M-am revizuit. Am devorat Primăvara neagră, coincidența făcând chiar să traversez un asemenea anotimp în cursul lecturii. Miller e mare, milleriana avea dreptate, iar eu greșeam, ca orice ignorant.

Vă las, așadar, cu această lecție de imaginație, care poate foarte bine să semene cu unul dintre atât de necunoscutele poeme create în somn, pe care Henry Miller le-a tot scris. Iată: „Mi-am imaginat că întreaga lume și-ar lua o zi de vacanță pentru a se gândi la electricitatea statică. În ziua aia ar fi atât de multe sinucideri încât nu ar ajunge vagoanele cu care să fie cărați morții“.

Nu pot să confirm că îi dau întru totul dreptate lui Henry Miller. Îl găsesc încă prea îndrăgostit de sine. Un om pentru care ego-ul e mai important decât orice altceva rămâne un om greu de frecventat. Chiar și așa, cu o conștiință atrofiată a propriei valori, Henry Miller cel trufaș, și nepăsător, și sfidător, și miserupist e unul dintre cei mai adevărați scriitori din secolul al XX-lea. Căci, uite: „Mi-e indiferent dacă mă abandonați aici și acum. Nu sunt un spray din care să scoateți o pulbere fină de speranță. Văd America aducând dezastru. Văd America asemeni unui sumbru blestem aruncat asupra lumii. Înaintea mea văd instalându-se o nesfârșită noapte, iar ciuperca ce a otrăvit lumea o văd putrezind de la rădăcină“.

Vă las, așadar. Începe – nesfârșită – noaptea.

 

Articol publicat în Suplimentul de Cultură, Nr. 485 / 29. 05. 2015.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here