Peter Fechter avea 18 ani şi mâinile mari, cum au muncitorii în construcţii. Era – ironie a unui destin de personaj tragic – zidar.
Pe 17 august 1962, în ultima zi a vieţii sale scurte, a încercat să treacă dincolo de Zidul Berlinului, bariera care spintecase lumea. Dacă ar fi reuşit, în urma lui ar fi rămas marea închisoare comunistă, lungă de la Vladivostok la Berlin. A fost împuşcat lângă zid. Corpul său chircit de durere, ca un fetus avortat de o istorie absurdă, dăinuieşte într-o fotografie alb-negru. Peter Fechter a căzut la graniţa dintre comunism şi restul.
Prietenul său Helmut Kulbeik, cu care a început să escaladeze Zidul Berlinului, a trăit, a ajuns în RFG şi s-a pierdut, ca o fantomă cu sufletul amputat. Împuşcat de grănicerii est-germani, Fechter a sângerat până la capăt şi a strigat, fără ecou, după ajutor. Prietenul Kulbeik nu s-a întors. Gărzile vest-germane l-au văzut pe Fechter murind şi n-au făcut nimic. În trupul lui s-au găsit douăzeci şi unu de gloanţe. Mai târziu, est-germanii i-au ridicat cadavrul golit de sânge şi l-au târât înapoi printre oamenii noi. „Nu eram criminali, şi noi eram la fel de speriaţi“, a spus, peste decenii, la proces, unul dintre grăniceri.
Zidul Berlinului a fost construit peste o şină veche de tramvai. O bucată vizibilă şi hidoasă din Cortina de Fier. RDG-iştii care reuşeau să dispară în Vest erau declaraţi nebuni, căci ce om întreg la minte ar fi ales să fugă din raiul socialist? Libertatea începea cu o bornă cosmpolită: „Café Adler“. Era primul lucru normal pe care îl întâlneai dincolo de comunism. Mâine vor fi douăzeci de ani de când est-germanii au auzit la televizor că pot trece în Berlinul Occidental fără să fie împuşcaţi şi zidul a fost dărâmat de mulţimea ca un vapor căruia îi bate în pânze vântul schimbării. Un vânt aproape cald care mătura dârele de frig. Euforia a durat mai puţin decât o lună de miere. Oameni îmbrăcaţi în geci care par azi caraghioase nu se mai îmbrăţişau pe străzi după ce cozile, aglomeraţia, cenuşiul şi sărăcia veneau de la răsărit şi nu se mai opreau. Timpul le-a lămurit pe toate, Germania unită s-a vindecat şi este puternică.
Chris Gueffroy avea 30 de ani, nu era obişnuit să aştepte şi să îndure. A fost ultimul RDG-ist împuşcat pentru că nu credea în sârma ghimpată. Se întâmpla pe 6 februarie 1989. A primit 10 gloanţe. Toate în piept. Numele lui a fost scris pe una dintre cele o mie de cruci din memorialul dedicat celor care au încercat să se ridice dincolo de zid. Memorialul a fost unul temporar. A fost ridicat în octombrie 2004, dar şi demolat în iulie 2005.
Articol publicat și în Adevărul, la 8 noiembrie 2009
