Mișa Klein. FOTO: en.wikipedia.org
Mișa Klein. FOTO: en.wikipedia.org
Mișa Klein. FOTO: en.wikipedia.org

Aici ar fi trebuit să fie un interviu, dar se poate spune doar o poveste.

2 februarie 1993 a căzut într-o marţi. La Krefeld în Renania de Nord-Westfalia, jucătorii de la Bayern Uerdingen erau la sala de forţă, când, într-unul dintre ceasurile rele, cel mai puternic dintre ei s-a prăbuşit. Atacul de cord e precedat, întotdeauna, de o durere insuportabilă care îţi smulge un urlet sau îţi frânge orice sunet. Michael Klein a urlat. Bernd Preher, portarul echipei germane, era lângă el. La început a crezut că Mişa face o glumă, dar respiraţia lui devenea tot mai slabă. Michael Klein nu glumea.

Teodor Pîcă este un poet pe nedrept ignorat. Mai demult, Teodor Pîcă a scris o poezie intitulată „Scurtă despărţire”. Ultimele două versuri din prima strofă sună aşa: „Mă duc eu primul, sunt mai priceput/ Să pun din vreme şeile pe îngeri”. La 33 de ani, Michael Klein s-a dus primul dintre tricolorii de la Italia Novanta. Dacă îi întrebi pe coechipierii lui de la Corvinul şi de mai târziu, de la Aurul Brad, de la Dinamo şi de la naţională, toţi vor spune acelaşi lucru: că Mişa era cel mai serios, cel mai matur, cel mai sobru, cel mai muncitor dintre ei toţi. Cel mai priceput.

„Sunt neamţ”, aşa îi spunea Michael Klein lui Mircea Rednic, atunci când „Puriul” îi sugera să nu-şi mai forţeze organismul. Hunedoreanul (acest apelativ e o convenţie, care pleacă de la observaţia că ajungi să te confunzi cu locul pe care l-ai tatuat cu personalitatea ta; Mişa s-a născut de fapt la Amnaş, în Sibiu) a intrat pe teren la un meci cu Sarajevo. Era minutul 56, Corvinul conducea cu 4-2. S-a terminat 4-4, Klein greşise la ambele goluri. Atunci l-a văzut Mircea Rednic mai supărat ca niciodată, poate că a şi plâns, deşi cine a mai văzut nemţi plângând? Mişa a jucat bolnav. Avea febră mare. „Am intrat mai mult mort decât viu”, le-ar fi spus celor care îl criticau, dacă l-ar fi întrebat cineva. Dar nu l-au întrebat.

Michael Klein a fost un fundaş care a lăsat în urmă o statistică amplă, care rezumă, în cifre, ceea ce ştiam deja: şi-a făcut mereu datoria. Singura sa slăbiciune era pentru familie, pentru soţia Adriana şi pentru fiica Dominique. Slăbiciune firească pentru un munte de om care a jucat 322 de meciuri în Divizia A, 90 pentru echipa naţională şi încă 62 în Germania. Şi care a murit pentru că niciun medic nu i-a spus să se oprească, deşi inima lui mare se îmbolnăvise.

Într-o zi de la începutul acelui februarie de acum 16 ani, 20.000 de hunedoreni l-au condus pe ultimul drum pe Michael Klein. Pe-atunci, antrenor la Corvinul era Ion V. Ionescu. Presa a consemnat următoarea declaraţie: „A murit o forţă dezlănţuită a naturii, un om care a trăit în afara parametrilor convenţionali. Şi aşa a şi murit”.

Stadionul Corvinului îi poartă acum numele lui Michael Klein. E puţin. Corvinul s-a stins încet şi fără speranţă, ca toată Hunedoara monoindustrială. Şi totuşi ceva atât de special, ca acel ceva dăruit de Mişa oamenilor învăţaţi să se lupte cu oţelul, nu se uită.

Pe 2 februarie 2009, câteva sute de suporteri s-au strâns în faţa stadionului „Michael Klein”. Aplaudau sub un banner pe care scriseseră: „Flacăra inimii tale arde între Castel şi furnale”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here