O continuare la „Divina Comedie”

Am avut cândva un fel de întâlnire cu un scenarist care lucra, desigur, la Hollywood. Scria la scenariile unor filme de serie B, dar chiar și așa era milionar în dolari americani și trăia confortabil într-una dintre acele vile cu vegetație bogată care în Beverly Hills abundă.

Binevoitor, omul mi-a împărtășit câte ceva din experiența sa relativ vastă. Îmi vorbea ca dintr-un abecedar, mă învăța de ce Ana are mere. Mi-a dezvăluit chiar și un fel de decalog pentru începători, iar asta mi-a făcut în mod egal bine și rău. De atunci, n-am mai privit niciodată un film de cinema în afara acelui decalog.

Scenaristul avea dreptate. Toate filmele care ajung succese comerciale, și nu doar comerciale, urmează acele zece reguli de aur. Firește, valoarea se întâlnește deseori chiar acolo unde se termină regulile, dar să nu navigăm înspre paradox. Una dintre reguli presupune existența unui personaj feminin aflat într-o încercare a vieții, obligată să facă alegeri etice, morale complicate. E preferabil, dar nu e necesar și nici suficient, ca eroina noastră să fie o femeie tânără și frumoasă. O altă regulă spune că nu se poate film de cinema fără iubire. Chiar și în peliculele unde aceasta lipsește cu desăvârșire, tot despre iubire e vorba. În fine, o a treia recomandă salvarea unei lumi, fie ea mică, de uz personal, sau cea mai mare, așa cum o cunoaștem din marile descoperiri geografice și fizice.

Am văzut “Interstellar” deja de două ori și mă pregătesc să îl mai văd o dată. Nu sunt din secta celor pentru care peste SF-uri nimic nu există. Dimpotrivă, sunt, rușine mie!, mai apropiat de melodramă. Îmi plac filmele de autor, cel mai bun film pe care l-am văzut în ultimii ani este unul norvegian – “Oslo, 31. August”, film despre oameni și droguri și deznădejde și sfârșituri deloc fericite.

Îmi plac filmele vechi rusești, în care eroii mor, propagandistic, pe îndelete. Îmi plac și vechile filme americane în care bărbații poartă gabardine și pălării și își sărută femeile ca și cum de asta ar depinde totul pe pământ și chiar depinde. Cred, pe de altă parte, că în cinema nu există eseu mai puternic decât “Dogville”. Mă mărturisesc pentru a ști cine vine în fața voastră.

Am văzut și în “Interstellar” toate clișeele care fac, întocmai cum spunea scenaristul, dintr-un film un film de succes. Regizorul Christopher Nolan nu se ferește de niciunul, le acceptă pe toate. Respectă, dacă vreți, regulile jocului. Cu toate acestea, “Interstellar” este un film din cel mai bun cinema, căci trădează geniul în interiorul acelor reguli ale jocului.

Cunoașteți probabil intriga – un erou, foarte american, pleacă în univers pentru a salva întreaga omenire. Iubirea îl conduce pe drumul acesta. Iubirea pentru familia sa – pentru fiica sa, mai ales. Patetic, puteți obiecta! Patetic, voi accepta. Dar e ceva ce ar trebui să știți – filmul lui Nolan reia, cu mijloacele de astăzi, mai vechea demonstrație a lui Dante despre iubirea care mișcă soarele și celelalte stele.

Poate că n-ați citit “Divina Comedie”, poate că nu știți că această idee adevărată – că iubirea este motorul tuturor galaxiilor – a fost enunțată, în clar, între 1308 și 1321, de cel mai mare poet din Toscana, publicat, până la consecințe, postum. Poate că nu știți, dar „L’amor che move il sole e l’altre stelle” e ultimul vers din “Paradisul” lui Dante, e chiar ultimul vers din “Divina comedie”.

“Interstellar” duce această idee în mileniul al III-lea, cu tot ce tehnologia ne permite să visăm în marginea ei.

Esența rămâne: iubirea și numai iubirea e dincolo de timp și de spațiu, iubirea și numai iubirea e dincolo de relativitatea Einstein-Lorentz și orice gaură de vierme și orice gaură neagră, iubirea și numai iubirea justifică universul cu toate galaxiile sale, cele știute și cele neștiute.

Vizual, “Interstellar” e spectaculos, iar soundtrack-ul, înfăptuit de Hans Zimmer, e o teribilă uvertură la viitor, dar eu am văzut în “Interstellar” infinta putere a acelei idei mai vechi. “L’amor che move il sole e l’altre stelle” …

Dacă veți ști să priviți, veți întâlni, apoi, și pledoaria, atât de subtilă, pentru bibliotecile din care ne va veni totuși salvarea.  “Interstellar” – deși o să vi se pară poate exagerat – e dincolo de toate dimensiunile cunoscute. E un film dintr-un timp care încă n-a sosit.

Dar va sosi.

www.catchy.ro, 13 decembrie 2014