„Viața ficțiunii după o revoluție” (Polirom, 2016) este tot ce s-a dat mai puternic recent în literatura română, în termenii concreți ai unei cărți scrise inteligent.
Radu Cosaşu publică acum, la (aproape) optzeci şi şase de ani o carte pe care o semnează atât cu numele său din buletin (Radu Cosaşu), cât şi cu primul său nume (Oscar Rohrlich). Sunt puţini oameni cărora le este îngăduit, pe aceeaşi copertă, o dublă semnătură. Radu Cosaşu este printre aceştia.
Şi ce este această „Viaţa ficţiunii după o revoluţie”? Ce vrea să spună autorul cu două nume? Am avut minunata şansă să citesc acest volum înaintea celorlalţi cititori, acesta fiind unul dintre numeroasele efecte benefice ale prieteniei cu care scriitorul interbelic mă bucură, acum, în Interbelicul vieţii mele. Aceasta este poziția de pe care scriu, cu toată obiectivitatea.
Am aproape treizeci şi trei de ani, vârstă dincolo de care, aşa cum ştiu dintotdeauna, tot de la Radu Cosaşu, omul scapă. Am învăţat să recunosc o lectură esenţială. „Viaţa ficţiunii după o revoluţie” este o lectură esenţială. De ce?
Cartea este structurată în două părţi. În prima dintre ele, Radu Cosaşu îi trimite scrisori fiului său inexistent, care locuieşte în Groenlanda şi mai târziu va locui în Islanda, în plină criză financiară globală, va locui, oricum, acolo unde încă există augusturi pe blocuri de gheaţă. Fiul inexistent îi scrie, la rândul său, tatălui inexistent. Şi mama inexistentă a fiului inexistent îi scrie lui Radu Cosaşu. Sunt multe scrisori între inexistenţi (prieteni, iubite, ingineri pensionari etc.) și autorul nostru.
Radu Cosașu continuă aici, în clar, ciclul său de „Supraviețuiri”, cu aceste scrisori-nuvele, de o mare frumusețe clasică. Sunt scrise cuvinte teribile despre cinema și despre literatură și despre politică și despre răni vechi, care nu se închid, căci nu e bine să se închidă. Scrisorile acestea, care au o profunzime hrabaliană, sunt grozave, sunt extraordinare. Fiecare dintre ele este o capodoperă, și nu mai puțin sunt toate împreună.
Radu Cosașu, cu ironia sa blândă, dar categorică, cu acea ironie cu care e împotriva tinereții sale revoluționare în sens proletar, de zeci de ani, scrie acum de la înălțimea unor exigențe morale atipice pentru societatea noastră modernă și contemporană. Mă tem că nu va fi înțeles, iar esențialul – e nevoie de multă biografie și bibliografie pentru a ajunge până la acest cuvânt! – va fi greu de cuprins. Mă tem că se vor căuta multe identități în spatele pseudonimelor din text și că va fi mare frământare în prea mica noastră lume literară („dumneavoastră nu cunoașteți intelectualul român!”). Mulți vor fi, cu această ocazie, definitiv dezamăgiți că nu li s-a recunoscut indiscutabilul geniu în etică și artă.
Cred, cu aceeași spaimă, că această carte va fi îmbrățișată, în formă, și ocolită în fond, căci Radu Cosașu scrie ca întotdeauna, deci minunat, dar o face cu un plus de gravitate care îi va tulbura pe vechii cosașieni și îi va nedumeri pe toți ceilalți.
Iar partea secundă, în care Radu Cosașu redevine cel de la naștere – Oscar Rohrlich – este atipică, unică și necesară în literatura pe care ne-o lasă acest scriitor care nu seamănă nimănui dintre intelectualii români de acum. Nu este isteric și nu este strident, nu este închipuit și nu caută să fie văzut. Această a doua parte este compusă dintr-un set de scrisori pe care șeful imaginat al fostei cenzuri comuniste, Artur Reznicek, i le trimite lui Oscar Rohrlich. Aici e aici. Căci Radu Cosașu, redevenit Oscar Rohrlich, scrie în sfârșit acea carte de literatură care nu va plăcea tuturor, așa cum i-a urat cândva un literat să facă, pentru a-și supraviețui dincolo de ultima graniță.
Acest epistolar este încă mai teribil decât primul, se vehiculează aici idei complicate despre viața noastră recentă, postceaușistă. Aceasta este, așadar, o carte care nu va plăcea tuturor, ba dimpotrivă. În contra ei se vor scrie rânduri sau va fi combătută prin tăcere, căci autorul ei nu renunță la această calitate de a fi fost mai bogat cu o iluzie, crezând, cândva, în comunism. Iar cea mai mare tragedie a secolului XX nu a fost căderea Uniunii Sovietice, ci…
Articol publicat în Suplimentul de cultură, 19 martie 2016.
