Romanul „Cinci colţuri” (cea mai recentă carte a lui Mario Vargas Llosa), în traducerea lui Marin Mălaicu-Hondrari, a văzut lumina tiparului la Humanitas Fiction, la sfârşitul anului trecut, în seria de autor dedicată marelui scriitor peruan.
În anul 2010, când Academia Suedeză i-a oferit Nobelul, am scris într-un cotidian central din țara noastră că, acordând acest premiu, Nobelul pentru literatură se întoarce, în sfârșit, la literatură.
Cinci ani mai târziu, când am ajuns la Stockholm, deloc laureat, și am vizitat și eu, foarte omenește, Muzeul Nobel am cumpărat un singur suvenir: un hipopotam-statuie. Llosa scrie întotdeauna având pe birou un asemenea artefact.
Iar prima carte pe care am citit-o în limba spaniolă – un amplu eseu despre Mizerabilii lui Hugo – era scrisă de Llosa. Mai mult, am ajuns cândva în cartierul Miraflores din Lima și am ținut un moment de tăcere încântată, gândindu-mă la cărțile din tinerețea peruanului.
Fac toate aceste precizări autobiografice pentru a-mi clarifica poziția în chestiunea Llosa. Poziția mea este aceasta: nu pot spune că am fost vreodată un llosian dur, dar nici nu pot spune că i-am fost vreodată împotrivă.
Am primit vestea unui nou roman mai degrabă sceptic. Mario Vargas Llosa, de decenii deja, și-a pierdut din forța literaturii. Rămâne un mare scriitor și, în același timp, devine un alt scriitor, mult mai comercial. Nu mai e un maestru, e un cofetar textual.
Ingredientele noului său roman sunt: două adulterine lesbiene, orgii, pornografie din plin, lumea de lux și desfătare a milionarilor, jurnalismul de bârfă, scandal și șantaj, Peru în timpurile neîndurabile ale terorismului și dictaturii lui Fujimori, câtă a fost.
Cu alte cuvinte, Llosa tocmai a scris un foarte bun scenariu pentru o telenovelă cu acțiunea în Lima de altădată.
Și dacă e adevărat că la amurgul vieții se văd mai bine defectele omului, fie el și scriitor, atunci ceea ce răzbate în tot acest Llosa târziu este o îngăduință deloc onorabilă față de depravarea elitelor. Totodată, față de pârnăiașii de rând, Llosa emană un aristocratic dispreț. Desigur, el poate fi interpretat ca aparținând personajului – un obscen bogat. Mă tem însă că el îi aparține, cu adevărat, autorului.
Am citit Cinci colțuri ca o frescă a Limei de altădată, cu presa sa coruptă, dar și curajoasă. Am parcurs scârba llosiană întru totul justificată față de zvonuri și m-am încântat în două mari privințe. Voi explica.
Cinci colțuri nu e cel mai bun roman pe care îl veți citi în 2017, cu siguranță. Dar Llosa încă are rezerve de talent, dacă nu de geniu, în portretistică. Două personaje din această carte – Bondoaca și recitatorul decăzut Juan Peineta – sunt excepționale.
Și abia scriind Lima periferiilor, unde noaptea doar polițiștii se încumetau, dar rareori și ei, abia scriind muzica și speranțele frânte ale unei mahalale, Llosa redevine mare, demn de nobelizatul care a fost. Din păcate, aceste capitole sunt, totuși, scurte.
Chiar și așa, chiar și așa!, cu Llosa coborându-și muntele, chiar și așa, Cinci colțuri rămâne un înalt la care prea puțini scriitori contemporani pot spera.
Articol publicat în Ziarul Metropolis, 19 ianuarie 2017.