Dupa ce am plecat din redactie, la inceputul primaverii, activitatea mea principala, singura careia i-am gasit o minima utilitate, a fost lectura. Am citit ceva in timpul acestui sabatic marcat de privatiuni, de foame, de umilinta, de deznadejde, in timpul acesta in care, exact asa cum scria Joyce, „m-am transformat intr-un cersator, dar mi-am pastrat mandria”. O prima suma a acestor note de lectura in cele ce urmeaza.
Exercitii de admiratie
E greu sa mai citesti Cioran dupa treizeci de ani. Nimic nu seamana cu ce iti aminteai ca era Cioranul pe cand aveai 15, hai 20 de ani. Descoperi un autor bun, dar nu exceptional. In acest volum de eseuri si portrete, pe care l-am cumparat, cu 25 de lei, pentru a citi exercitiul de admiratie fata de Scott F. Fitzgerald (care s-a dovedit a masca un exercitiu de dispret), sunt totusi cateva pagini care rezista si unele idei care explica, fara greseala, de ce omul, ba chiar intregul univers, merita sa fie calomniat fara ragaz. Nu le redau aici.
Va las, insa, acest fragment minunat despre verbul “a scrie”: “A scrie este o provocare, o perspectiva ce falsifica in avantajul nostru realitatea, asezandu-ne mai presus de ceea ce este si de ceea ce ni se pare a fi. Sa-l concureze pe Dumnezeu, ba chiar sa-l intreaca, doar prin puterea limbajului – iata performanta scriitorului, specimen ambiguu, sfasiat si vanitos, care, smuls din conditia lui naturala, s-a dedat unui splendid delir, mereu derutant, odios. Nimic nu e mai jalnic decat cuvantul, si totusi doar prin el ajungi la acele senzatii de fericire, la jubilatia ultima in care esti cu desavarsire singur, eliberat de orice sentiment de apasare. Absolutul atins prin cuvant, prin insusi simbolul fragilitatii!”.
Ici, Cioran – filosoful care a inteles moartea si a carui viata, o capodopera dupa cum el insusi e silit sa admita, este cu mult, cu mult deasupra operei.
Cartierul Tortilla
Nu stiu nicio alta carte care cat aceasta extraordinara demonstratie de virtuozitate a lui Steinbeck sa omagieze, ba chiar sa reabiliteze, sfintii betivi.
Flaubert
Am citit un “Suflet curat” de Flaubert, proza scurta, dar decisiva. Prin portretul pe care i-l face lui Felicite, gasesc ca Marele Gustave se impaca definitiv cu specia careia, desi i-a fost superior, i-a apartinut. Prin toata umanitatea pe care o lasa acestei slujnice, Flaubert reabiliteaza viata nedreapta a acestor oameni buni, generosi, care se daruiesc in continuu, desi ceilalti nu-i merita niciodata. Cu Felicite, Flaubert se dezvaluie, in sfarsit, asa cum l-am intuit mereu: un justitiar deghizat intr-un cinic, un Don Quijote refugiat in scarba.
Vrajitorul
Aceasta carte scurta de Vladimir Nabokov (de gasit la Editura Humanitas, in colectia clasica deja “Cartea de pe noptiera”) este o prima varianta a Lolitei. Marele rus n-a fost multumit de ea, si a abandonat-o intr-un sertar, unde a regasit-o la ani dupa ce era deja cunoscut in toata lumea pentru Lolita. A recitit-o si si-a spus ca nu e chiar asa de rea. Si nu e. Ar fi fost, desigur, capodopera oricarui alt scriitor mai putin exigent decat Nabokov. In “Vrajitorul”, povestea e, in linii mari, aceeasi. Un barbat matur se indragosteste de o pustoaica, la 12-13 ani. Diferenta fundamentala este ca ea, pustoaica, nu este o nimfeta, nu este o lolita. Este, de la prima pana la ultima pagina a “Vrajitorului”, o victima. In rest, scrisul este la fel de stralucitor. Minunata este si explicatia pe care o da Nabokov temei sale. Ei bine, aflati ca ideea “Vrajitorului”, deci a “Lolitei”, a aparut cand a citit intr-un ziar o stire despre prima maimuta din lume care a reusit sa deseneze ceva. Desenase gratiile custii sale.
1001 de carti de citit intr-o viata
Aceasta lucrare, daca nu monumentala, macar ampla, aparuta la Editura Rao, si comercializata in schimbul a 100 de lei noi, ia, la o lectura sustinuta, cam trei saptamani. La sfarsit veti vedea ce putine dintre povestile lumii cunoasteti de fapt si, poate, asta va va intrista. Am primit-o cu o dedicatie frumoasa: “Pentru Junior, print al reportajelor si print al lecturilor particulare. Nu foarte departe de ziua in care, cu toata opozitia, a implinit 30 de ani”.
Vieti marunte
Sunt in lectura acestui volum de Sandor Zsigmond Papp, aparut in Biblioteca Polirom, subintitulat “poveste ardeleneasca”, si ma minunez, ma incant de atentia pe care acest scriitor din Radauti o da, cum se si cuvine, faptelor mici, de viata.
Detectivii salbatici
Aceasta carte a lui Roberto Bolano este tot ce se citeste mai bun zilele acestea la Bucuresti. O capodopera, in sfarsit in voga si in Romania, cu realismul ei visceral, monumentala cat Marquez, cat Llosa, cat Cortazar.
Sanul
La inceput m-am intrebat, fara asteptarea vreunui raspuns, desigur, de ce a scris Philip Roth aceasta carte. Ca sa ce? Ajunsese la andropauza si se plictisea? Se exorciza? Ca sa se risipeasca? Ca sa se umileasca? De ce sa scrii o nuvela despre un om care se transforma intr-un san, destul de hilara in momentele ei cheie?
Avea nevoie de bani? L-a obligat editorul? Era stipluata in vreun contract – una dintre clauzele acelea pe care nimeni nu le citeste? A pierdut vreun pariu? A scris-o la bautura cand nu si-a dat seama ce face (e scurta, cam la 100 de pagini, asa)? A vrut sa arate ca nu se mai poate scrie o a doua “Metamorfoza”, cum nici un al doilea “Nasul”? M-am consolat cu ideea ca a facut-o fiindca si unor scriitori atat de mari, ca Roth, uneori, pur si simplu, nu le iese nimic.
Cei frumosi si blestemati
Aceasta carte de Scott Fitzgerald este – si nu credeam ca eu voi scrie vreodata aceste cuvinte – este frumoasa cat Marele Gatsby, daca nu si dincolo de granita absolutului.
Moartea lui Bunny Munro
Acest al doilea roman al lui Nick Cave il arata mai mare ca scriitor decat muzician. Toata cartea aceasta este, pana la urma, un strigat ca exista frumusete si in grotesc.
Relatarea lui Brodie
Acelasi Borges, imbatabil in fantastica sa proza scurta. Imaginile sale au forta – ca aceasta a doua cadavre proaspat decapitate care se intrec intr-un duel pe care nu vor afla niciodata cine l-a castigat. “Evanghelia dupa Marcu” si “Relatarea lui Brodie” insasi sunt capodopere ale genului lor, negalate inca, din cata literatura aproape ca stiu.
Cartea fiintelor imaginare
Cel mai tarziu Borges, scris mai mult in joaca alaturi de Margarita Guerrero. Cel mai bun lucru din acest dictionar este titlul, ceea ce pare putin, dar poate ca nu e chiar asa.
Jucatorul
Un Dostoievski mai accesibil, cumplit de uman. Carte scrisa la presiunea creditorilor, care-si voiau inapoi banii pierduti de Marele Rus la ruleta. Obligatorie pentru sufletele tari, cum si pentru cele slabe.
Decat
Inainte sa fie abuzat de publicisti care compun texte monotone, lipsite de orice pisc, inainte sa fie tarat in derizoriu de toti acesti jurnalisti complacuti in nesfarsite campii de clisee, autorii unor articole impecabile dupa reteta, nule ca exprimare a unui elementar talent, inainte sa fie, deci, pavaza, daca nu brandul, acestor insi care tot bifeaza in operele lor minore temele mari din strategiile de raspundere sociala ale corporatiilor, cuvantul “decat” a facut oaresce cariera in Bucuresti.
Recitesc „Cum am devenit huligan”, caci cochetez cu un doctorat in opera lui Mihail Sebastian, cel mai bun scriitor roman de dinainte de Radu Cosasu, si ajung la o nota de subsol, desi ar trebui o numesc mai degraba o nota de inalt. Dau, ca peste un miracol, peste aceasta intamplare intre Mihail Polihroniade si Belu Silber, celebri in Interbelic, unul la extrema dreapta, celalalt la extrema stanga, oameni care au gasit puterea sa recunoasca totul in aceasta fraza zguduitoare: „Vedeti, noi nu suntem decat prieteni. Asta nu ne angajeaza la nimic”.
Comentariul lui Sebastian este prompt, este impecabil, nu am nimic sa ii adaug, nimic sa ii reprosez: „Acest decat este un breviar de psichologie bucuresteana. El explica foarte multe lucruri, el scuza totul (…). Pe oamenii acestia nu-i angajeaza cu adevarat nimic: nici ura, nici iubirea, nici viata, nici moartea. Orice fac, orice spun ramane mereu undeva, intr-un colt de constiinta, un zambet care anuleaza ce au facut, retracteaza ce au spus. Rigoarea, sub orice forma, nu este de resortul lor. Sunt niste oameni liberi. Poate ultimii oameni liberi din Europa, caci faptele nu-i leaga, ideile nu-i obliga”
Recomand, de altfel, „Cum am devenit huligan” mai ales acum, cand este din nou isterie si e tot mai greu la centru, sub ploaia de pietre de la dreapta, cum si sub ploaia de pietre de la stanga, care, de altfel, oricum, cum se si stie, aici sunt doar un moft.
Moartea tragediei
Cartea clasica a lui George Steiner, care si la cincizeci si doi de ani de la publicare reuseste sa explice, fara greseala, de ce in lumea in care am intrat tragedia e condamnata la moarte. Recomand pentru o necesara metafizica a disperarii.
Porno
Volumul lui Irvine Welsh, o continuare la Trainspotting, care ar fi putut sa nu existe, dar daca tot exista se cuvine citit. Desi nu pare asa, acesta, cu oameni care isi tot baga pula, cu drogati obligati sa se maturizeze si curve descumpanite, e, la limita, ba chiar dincolo de ea, un roman cumplit despre greutatea de a exista.
Carlo Maria Martini, Umbero Eco, In ce cred cei care nu cred?
Utila recitire in vremea in care sunt tot mai putine cele de crezut.
Amortire
Cea mai recenta carte a lui Florin Lazarescu, aparuta la Polirom. E buna, e foarte buna, Florin Lazarescu, care ma tot uimeste de un deceniu, este, de-acum, un povestitor matur, complet, fara de care nu se mai poate.
Istoria Universala a Infamiei
Debutul lui Borges, la 33-34 de ani. E miraculoasa, iar textul despre Billy The Kid ramane neegalat nici de celalalt Borges, batranul, Borges cel Mare si Orb.
Ilf si Petrov, 1001 de zile sau Noua Seherezada, recent aparuta la “Polirom”
Acesta este un adevarat monument dedicat harfei metafizice. Iar Cetateanul Transparent Filiurin este cel mai important personaj pe care ni l-a dat literatura de la Ostap Bender incoace sau poate ca inainte.
Amor
O carte aparuta la editura “Debolsillo”, la Barcelona, in mai 2013, utila acelora care cat de cat o au pentru a nu pierde spaniola, dar si mai mult o selectie a celor mai bune texte despre dragoste scrise de Isabel Allende, o doamna a literelor din Chile, din intreaga America de Sud si, mai mult, din toata lumea. O gasiti in librarie, la “Eminescu”, la raionul de hispanice. Costa cat patru ciorbe (comparatie obscena, dar, vai!, necesara in zilele acestea). Face oricum mai mult.
Trenuri cu prioritate
Oana Dan si Vlad Stoicescu v-au tot scris despre Bohumil Hrabal, a venit si randul meu sa insist pentru “Trenuri cu prioritate”, carte scoasa recent de Editura Art.
Fragment pentru hrabalienii incepatori: “Voi pleca de acasa cu noaptea-n cap, mama ma va urmari cu privirile stand nemiscata in dosul perdelutei, si tot asa, in dosul tuturor ferestrelor pe langa care voi trece, oamenii vor sta intocmai ca mama, ma vor urmari tinand perdelutele cu degetul, in timp ce eu ma voi indrepta pe carare spre rau, unde ma voi opri sa respir usurat, asa cum fac intotdeauna, fiindca mie nu-mi place sa ma duc la serviciu cu trenul. Langa rau pot sa respir in voie, aici nu sunt ferestre, primejdii ascunse, sageti infipte in ceafa, pe la spate”.
Animal pe moarte
Carte din “Biblioteca Polirom”, clasica deja. O intalnire cu celalalt Philip Roth, scriitorul cu preocupari erotice discutabile, dar oricum capabil sa transforme cuvintele in orgasme si orgasmele in capodopera.
De gandit
Recomand cartea “Conditia umana” de Andre Malraux, una dintre capodoperele tot mai indepartatului secol XX.
Cronica unei morti anuntate
Sunt pe plaja Marii Moarte si recitesc acest Marquez, pe nedrept considerat pentru incepatori. E cea mai jurnalistica dintre cartile magicianului columbian.
Moartea lui Santiago Nasar e un splendid reportaj posibil, care arata ca, dincolo de perfectiunea frazelor sale luxuriante, dar inspaimantatoare ca orice jungla, Marquez stia sa scrie si ca un om.
Nadia de Ioan Chirila
Ioan Chirila a fost si un bun jurnalist, nu doar un mare scriitor, cum gresit se crede uneori. O lectie despre cum trebuie construita o poveste, fara figuri de stil memorabile, “Nadia” rezista prin detalii. Remarcabil titlul pe care l-ar fi dat Bela Karoly daca ar fi scris o carte despre Nadia: “Fata care n-a uitat nimic, niciodata”.
Spovedania unui ucigas/ Legenda sfantului betiv de Joseph Roth
“Spovedania…” e un Dostoievski comprimat, o scurta bijuterie. Superb inceput: “Am ucis si totusi ma consider un om bun”.
Ierusalim de Goncalo M. Tavares
Foarte apropiata de ceea ce se numeste de regula “o capodopera”.
Dansatoarea din Izu de Yasunari Kawabata
Nu e ce trebuie.
Despre eroi si morminte de Ernesto Sabato
Excelenta noua traducere a Tudorei Sandru Mehedinti, de la Humanitas Fiction. Sabato este cel mai bun scriitor care nu a luat Premiul Nobel pentru Literatura. Nu conteaza. Caci, iata cum scria: “Cazu pe ganduri un lung rastimp si apoi reveni la obsesia lui: se inversuna sa-si aminteasca, sa incerce sa-si aminteasca, momentele petrecute cu ea, asa cum indragostitii recitesc vechea scrisoare de dragoste pastrata mereu in buzunar, chiar daca fiinta care a scris-o a disparut pentru totdeauna; si, tot ca in scrisoare, amintirile paleau si imbatraneau, fraze intregi se pierdeau in pliurile sufletului, cerneala se stergea si, odata cu ea, cuvintele frumoase si magice care infiripau viata.”
Joyce, indragostitul, era si el ridicol, desi in continuare genial
Revista “Dilemateca”, numarul 84 din mai 2013. La pagina 30 veti gasi una dintre scrisorile de dragoste ale lui James Joyce (in traducerea lui Bogdan-Alexandru Stanescu, in curs de aparitie la Editura ART) catre Nora Barnacle (o femeie, de altfel, foarte urata). Atrag, nu intamplator, atentia asupra acestei scrisori datata 29 august . Reproduc partial:
“60 Shelbourne Road
Draga mea Nora
Tocmai mi-am terminat cina de la miezul noptii, n-am avut deloc pofta. Pe la jumatate mi-am dat seama ca mancam cu mana. Mi-era la fel de rau ca aseara. Sunt foarte suparat. Iarta-mi, rogu-te, penita asta mizerabila si scrisoarea asta oribila.
Poate cuvintele mele din seara asta te-au ranit, dar in mod sigur e bine sa-mi afle parerile despre mai toate lucrurile, nu? Mintea mea respinge intreaga ordine sociala a prezentului si crestinismul – familia, virtutile recomandate, clasele sociale si doctrinele religioase. Cum ar putea sa-mi placa ideea de familie? Familia mea a fost pur si simplu o afacere a clasei de mijloc, falimentata de obiceiuri risipitoare pe care le-am mostenit si eu. Mama mea a fost ucisa, incet-incet, de abuzurile tatalui meu, de ani intregi de necazuri si de comportamentul meu plin de o franchete cinica. Cand i-am privit chipul acolo, intinsa in cosciug – un chip cenusiu si pustiit de cancer -, am realizat ca privesc chipul unei victime si am blestemat sistemul care o transformase intr-una.
Am fost saptesprezece in familie. Fratii si surorile mele nu inseamna nimic pentru mine. Un singur frate e capabil sa ma inteleaga. Acum sase ani am parasit Biserica Catolica, dat fiind c-o uram cu fervoare. Mi-am dat seama ca este imposibil sa raman un membru al ei, tinand cont de impuslurile naturii mele. Am purtat un razboi secret impotriva ei si am refuzat pozitiile sociale pe care mi le oferea. Astfel, m-am transformat intr-un cersator, insa mi-am pastrat mandria. (…) Nu pot intra in ordinea sociala decat din pozitia unui vagabond. (…)
Acum o saptamana intentionam sa plec cu o trupa itineranta de actori. Dar nu puteam sa investesc deloc energie in acest plan pentru ca ma retineai tu. Greutatile de ordin practic ale vietii mele sunt incredibile, insa le dispretuiesc. (…) Sunt dusmanul abjectiei si al servilismului, dar nu sunt dusmanul tau. Chiar nu poti patrunde simplitatea ce sta in spatele tuturor deghizarilor mele? Cu totii purtam masti. Anumite persoane care stiu ca ne vedem foarte des ma insulta vorbindu-te de rau. Ii ascult calm, dispretuindu-i prea mult pentru a le raspunde, insa fiecare cuvant imi ravaseste inima, ca si cum ar fi o pasare prinsa in furtuna (…)”.
Radu Cosasu, Supravietuirile, 3. Logica, Editura Polirom, 2013
Nu ma ascund: aparitia “Logicii” lui Radu Cosasu este singurul lucru cu adevarat bun si important care mi s-a intamplat de la publicarea, acum doi ani, a primei parti si a partii secunde din “Supravietuirile”, de la “Ramasitele mic-burgheze” si “Armata mea de cavalerie”. Recitirea nuvelei “Trafalgar”, in care un om prea expresiv se transforma in cal, intai intr-unul de curse, apoi intr-unul bun de inmormantari, m-a bucurat ca un Kafka, ca o salvare – singura.
Hannah Arendt, autoarea
Nu stiu cat poate un om sa inteleaga din istorie fara sa citeaca “Originile totalitarismului”. Inclin sa cred ca va ramane, daca nu ignorant, macar superficial. Oricum, fara Hannah Arendt, toate bibliotecile lumii ar fi mai sarace. Iar “Eichmann la Ierusalim. Raport asupra banalitatii raului”, desi controversata, nu e cea mai buna carte a doamnei Arendt. Lectura sa ramane obligatorie. Cum se impaca raul cu banalul? Nu va preocupa mecanismele dupa care, chiar daca nu va dati seama, va poate fi condusa viata? Cititi acest eseu despre banalitatea raului, cititi-l, rau nu are sa va faca!
O cronica buna AICI – in care e de remarcat si extraordinarul simt al umorului al acestei teribile evreice.
Ernesto Guevara, Jurnal pe motociclata, Editura Polirom
Celalalt Che, dinainte de a fi Che. De fapt, nasterea lui Che, din mizeria Americii de Sud. Binevenita cura de realism deloc magic.
Matei Visniec, Sindromul de panica in Orasul Luminilor, Editura Polirom
O capodopera inca nerecunoscuta. Utila tuturor scriitorilor ratati.
Seria de autor Traian Ungureanu
Cu mult inainte sa imbrace costumul ingust al omului politic, Traian Ungureanu a fost un redutabil publicist, cel mai bun din generatia sa. Asa isi va si supravietui, dupa ce politica va trece. Cartile lui Traian Ungureanu sunt o imbinare de nuante, maretie si cultura, cum publicistica noastra recenta nu a mai cunoscut.
Manifestul fotbalist (aparut in defuncta, regretata, colectie „Arena”) – prima si, indraznesc sa scriu, cea mai buna dintre cartile lui TRU. Merg mai departe: „Orb ca Gazza” si „Viata si viata lui Zoltan Crisan” sunt printre cele mai bune texte scrise vreodata in limba romana.
Razboiul timpurilor (declin occidental si asediu islamic) – excelenta cronica a inceputului de mileniu. Cititi aceasta carte, sau macar capitolul „In ce credea Amy?”. Aveti nevoie de raspunsul la aceasta intrebare.
Tehnica neputintei la romani – departe de a fi pana la capat in acord cu TRU de aici, nu pot sa nu scriu ca „Uranus-loc de pomenire (De ce traim in postcomunism)” e o bijuterie necesara.
Despre Securitate. Romania, tara „ca si cum” – TRU da „un diagnostic colectiv grav (n.m. – dar corect): capacitatea exceptionala a Romaniei, ca alcatuire sociala, de a trai in afara propriei realitati. De asemenea, un talent cu totul iesit din comun de a participa la desavarsirea iluziei.”
Eroi si jocuri populare – E un fapt: Traian Ungureanu scrie minunat despre eroi si jocuri populare. Aici se simte cel mai bine, aici e acasa. Merita sa ajungeti pana la incheiere – in parcul Dulwich, in sudul Londrei, unde niste copii „jucau fotbal, la 10 ani, ca niste cruciati batrani. Fara sa piara, fara sa se piarda, mereu de la cap”.
Olimpia in exil – O carte despre noblete si dezonoare in sport – un TRU caustic, polemic, asa cum si trebuie sa fie.
Portret al artistului la tinerete
Din secolul XIX, Joyce este artistul care m-a intrigat cel mai mult. Ma intorc de aceea din timp in timp la ‘Portret al artistului la tinerete’. Acum, intr-o noua editie, la Humanitas, in traducerea seducatoare a Antoanetei Ralian. Mai sunt trei ani si aceasta capodopera va implini un secol. Oameni, oameni, fratii mei, imbatranim.
Astazi este mainele de care te-ai temut ieri
Cel mai recent roman al lui Radu Paraschivescu, fara sa fie cel mai bun din deja opera autorului, caci ‘Fluturele negru’ are o delicatete stilistica indimenticabila. ‘Astazi este mainele de care te-ai temut ieri’ spune istoria unei balade plecate din Irlanda secolului XIX, calatorind fantastic prin lume pentru a ajunge pe buzele suporterilor lui Liverpool intr-o finala de Liga Campionilor, si asa mai departe.
Blandetea noptii
Cea mai buna carte a lui Fitzgerald care nu e „Marele Gatsby”.
Dragostea ultimului mare magnat
Ultimul roman al Marelui Scott, neterminat, pe alocuri batandu-si joc de perfectiune.
Jurnalul lui Sebastian
O carte intre pietre, cum si-ar caracteriza singur cartea Mihail Sebastian e tot ce ne-a ramas mai bun dintre anii 1935 si 1944.
Iarna Decanului
Romanul lui Saul Bellow, urmarea calatoriei sale in Bucurestiul anilor ’70, pentru a fi alaturi de soacra muribunda, mi se pare o carte fara de care nimic din national-comunismul nostru nu se poate, cu adevarat, intelege. Bellow deghizat literar in decanul Corde este poate cel mai bun personaj pe care ni l-a lasat.
Metamorfoza
Scriam saptamana trecuta despre inceputurile cartilor. Cel mai bun ramane la Kafka: „Intr-o buna dimineata, cand Gregor Samsa se trezi in patul lui, dupa o noapte de vise zbuciumate, se pomeni transformat intr-o ganganie inspaimantatoare”. Metamorfoza.
Eseul „Felix Culpa”
Norman Manea, despre legionarismul lui Mircea Eliade, eseu de la inceputul anilor ’90, de gasit si in cartea „Despre Clovni: Dictatorul si Artistul”, nu demult aparuta la Polirom.
Inceputurile
Literatura chiar e singura mea placere. Nu imi plac finalurile cartilor, doar Fitzgerald stia sa isi incheie cartile cu o durere vie. Colectionez, asadar, inceputuri. Doua dintre preferatele mele:
Ilf si Petrov, Douasprezece scaune: “In orasul X, capitala de judet, erau atat de multe frizerii si intreprinderi de pompe funebre, incat ai fi putut crede ca locuitorii acestui oras se nasc ca sa se barbiereasca, sa se tunda, sa-si faca o frectie si, indata dupa aceea, sa moara”.
J.D. Salinger, Dulgheri inaltati grinda acoperisului: “Intr-o noapte, cu vreo douazeci de ani in urma, in timpul unui asalt de oreion asupra enormei noastre familii, sora mea mai mica, Franny, a fost mutata, cu leagan cu tot, in camera, dupa toate aparentele, neinfectata de microbi, pe care o imparteam cu fratele meu mai mare, Seymour”.
Un cuvant
Am intalnit in cea mai buna dintre cartile recente, Calatorii cu Charley, de John Steinbeck acest pasaj scris in numele unui cuvant. Iata: “Exista in limba spaniola un cuvant caruia nu-i pot gasi un corespondent in engleza. Este verbul vacilar, cu participiul present vacilando. Nu inseamna deloc «a oscila». Cand se spune despre cineva ca este vacilando inseamna ca se duce undeva, dar nu-i pasa daca ajunge acolo sau nu, desi are o anume directie. In Mexic, prietenul meu Jack Wagner si-a asumat deseori aceasta stare a firii”.
Imaginea evreului in cultura romana
Cartea lui Andrei Oisteanu, ajunsa deja la a treia editie, republicata recent la Polirom, este de o actualitate brutala. Carte esentiala – ar trebui predata in scoli, inca din adolescenta viitorilor cetateni romani. Dupa lectura ei am purces la eseul “Rolul conjunctiilor adversative in intretinerea stereotipurilor despre evrei”. E in lucru.
Acest note au aparut ca recomandari de lectura, de-a lungul timpului, pe platforma media premium „Romania de la zero”.
