Cartea Naufragii, de Akira Yoshimura (Humanitas Fiction, 2016) este dintre acele întâmplări rare cu forţa de a deveni o bornă. Viaţa cititorului se împarte firesc: înainte şi după Naufragii.

Cea mai mare bucurie pe care mi-o aduce lectura este aceasta: călătoresc fără să mă ridic din canapeaua mea de acasă. În alte epoci, în alte culturi, în lumi fantastice, în lumi care au fost şi nu le-am ştiut niciodată. Naufragii ne oferă o astfel de călătorie – într-o Japonie fără timp, dar cu spaţiu. Nu ştim în ce secol ne aflăm, dar ştim că suntem într-un sat de pescari extrem de săraci. Şi pescarii aceştia trăiesc într-un cod moral în care crima împotriva altora este justificată de legea dură a supravieţuirii: încurajează naufragiile vaselor comerciale, îi ademenesc pe navigatori să se zdrobească de stânci, pentru a-i jefui.

Pare o carte brutală. Nu este. Aşa este natura umană. Literatura japoneză are formidabilul merit de a nu se îndepărta de natura umană. Yoshimura nu se înscrie în această tradiţie a unei proze devorate de lirism (poate cea mai puternică metaforă din istoria literelor e tot într-o carte a unui japonez: o pânză de păianjen între două picături de rouă). El scrie atât de simplu. E atât de greu să scrii atât de simplu! El nu se pune pe sine mai presus de poveste – întotdeauna povestea este mai importantă. De aceea, nu veţi putea umple un carnet de expresii şi cuvinte frumoase, recenzând Naufragii, dar nici nu veţi putea uita vreodată cartea Naufragii.

Personajul principal este Isaku, un copil de nouă ani, care e martor la toată această viaţă trăită între tradiţii, în aşteptarea lui O-fune-sama, vaporul la care speră toţi. E o lume cumplit de pauperă, în care oamenii sunt nevoiţi să se vândă în robie, să plece sclavi ani de zile, pentru ca aceia rămaşi acasă să nu moară de foame. Exact aşa a fost istoria oamenilor, şi nu avem de ce să ne mândrim cu ea.

Naufragii este o bijuterie de înţelegere a sensului vieţii la om (iar finalul moralizator, căci destinul, absurd cum e, e totuşi moralizator, nu îi scade meritele), o odă adusă luptei disperate şi nedrepte pentru supravieţuire.

Yoshimura este un mare prozator (a murit acum zece ani, nu avea nici şaptezeci de ani), la câtă literatură japoneză am citit – Mishima, Kawakami, Murakami, Kawabata, Inoue – îndrăznesc să cred că, de fapt, este cel mai mare. Faptul că a fost atât de târziu tradus în limba engleză, dobândindu-şi gloria abia în amurgul vieţii, mă face să cred că a fost şi un om cinstit, care nu a căutat gloria deşartă.

În Naufragii oamenii au datorii şi au onoare, nu-şi uită strămoşii, sunt ucigaşi, bineînţeles că sunt, dar supravieţuitorii trăiesc într-un cod de demnitate care le-a determinat istoria.

Citiţi Naufragii şi veţi înţelege cum Japonia s-a putut ridica întotdeauna, indiferent cât de lovită a fost (şi a fost).

Priviţi, apoi, Japonia astăzi. Ştiu: trebuie să privim în viitor.

 

Articol publicat în Ziarul Metropolis, 3 iunie 2016.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here