Viața unui om, de obicei bărbat, dar nu neapărat, se măsoară adesea, o știm prea bine, în numărul Mondialelor sale de fotbal. Există, pentru fiecare, un prim Campionat – de obicei, acesta este păstrat în arhivele personale sub un nimb suprarealist, irațional, de sfințenie. Primul Mondial, atunci când descoperi jocul și vrei să fii vârf împins sau, de ce nu?, portar, sau chiar creierul limpede de la mijlocul terenului, sau, hai, o extremă stângă, Primul Mondial, așadar, nu se uită niciodată.

Orice microbist rezonabil și-l amintește, chiar dacă prin aura aceea miraculoasă pe care o aduce îndeobște melancolia. Primul meu Mondial a fost Italia Novanta. Specialiștii fotbalului, cei care au la bază dacă nu Chile `62 măcar Argentina `78 sau chiar Mexico `86, mă contestă, mă fac de stupid. Nu îi combat. N-au înțeles încă resorturile memoriei afective. De aceea mă gândesc acum la aceia pentru care Mondialul brazilian, acesta din 2014, va fi primul. Primul tău Mondial! Ce frumos trebuie să fie, și cel mai frumos este că nici măcar nu înțelegi cât e de frumos decât după zece sau uneori, ca în marile romane, după douăzeci de ani. E o combinație de frumusețe și puritate și furie atroce, bestială, dementă și liniște nefirească plutind în jurul lumii în prima zi după fluierul final.

Cine se îndrăgostește acum de o echipă națională, alta decât a României, o va purta cu el până la sfârșit. Ea îl va face, din patru în patru ani, la fiecare calificare, dar și la fiecare necalificare, să se simtă viu, să se simtă vulnerabil, să se simtă demn de batjocură ba, uneori, chiar și demn de glorie.

Sunt condamnat pe vecie la o tandră, scandaloasă, poveste de dragoste cu Italia fotbalistică – insuportabila echipă care și-a făcut din “unu la zero” destin, permanent în căutarea unui salvator al patriei. Roberto Baggio m-a convertit acum douăzeci și patru de ani la “Squadra”. Nu mă revizuiesc.

Am trăit cu Italia nopțile magice, m-a făcut campion mondial acum opt ani, m-a adus pe granița infarctului acum doisprezece ani, mi-a dat tristețe și lacrimi acum șaisprezece ani, m-a lăsat ca pe o dâră de fum negru peste tot albul lumii, mi-a dăruit o durere care nu se va vindeca niciodată acum douăzeci de ani, în finala aceea.

Mă târăsc de la un Mondial la alt Mondial, în căutarea definitivă a copilăriei despre care, copilăros cum sunt, n-am înțeles că e definitiv trecută. Din vara aceasta și alți oameni, acum copii, vor face la fel, iar această solidaritate a pasiunii cu imaculații mă înduioșează ca pe oricare bărbat care, îmbătrânind categoric, știe că are mai multe Mondiale în urmă decât înainte.

 

Articol publicat în revista FHM, iunie 2014.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here