Salut, cu entuziasm, dosarul dedicat recent de site-ul nostru frumuseții naturale a doamnei Audrey Hepburn. E o gură de aer în acest paradis de falsuri. Audrey Hepburn a fost o femeie frumoasă așa cum obișnuiau să fie cândva femeile frumoase – fără stridență, fără mascaradă.
Cândva femeile frumoase nu se produceau cu sașiurile, ca șuruburile, ca pungile de silicon, în serie, erau mai rare, dar mai adevărate și îl puteai întrezări printre mișcările lor pe însuși bunul Dumnezeu la lucru într-o dispoziție melancolică.
O scriu răspicat, deși nu mi-a plăcut filmul “Mic dejun la Tiffany”, fiindcă l-am găsit – culmea! – prea glamour, prea glossy, prea înrobit de comercial în comparație cu bijuteria care este cartea lui Truman Capote, care își este suficientă sieși.
“Mic dejun la Tiffany” este la bază, trebuie să știți, un text cu o stilistică fără cusur, în care fiecare frază este șlefuită până la perfecțiune. Știi întotdeauna că, în fiecare frază, va urma, pur și simplu, cel mai potrivit cuvânt și așa se și întâmplă. Filmul nu avea cum, oricât de mare regizorul, oricât de strălucitoare, de americană, povestea, oricât de frumoasă Audrey Hepburn să fie la înălțimea cărții. Ceea ce nu schimbă nimic din esență: o întoarcere la acest gen de a ne raporta la frumusețe ne aduce mult bine, ne poate întrema speranța.
Cocul hepburnian nu se mai poartă. Deși iconic, clasic, e, în concret, ieșit din modă. A tot decăzut, căci e necesară o anumită grație, altfel aduce mai degrabă cu coafura unei neveste de dictator de dincoace de Cortina de Fier.
Recursul la Audrey Hepburn (OK, avea ca animal de companie o căprioară, dar nici măcar acest detaliu nu o face ridicolă cerșetoare de atenție), amintirea că au existat cândva filme de cinema ca “Vacanță la Roma”, aceasta este, cred, calea pentru a mai vindeca lumea de rănile superficialității și în cultura populară a esteticii.
Articol publicat pe www.eva.ro, 30 august 2014.
