Teoria mea este aceasta: meseriile de astăzi care n-au un echivalent în comunism sunt o formă, chiar dacă rafinată, de impostură.
Lumea postindustrială, această sarabandă de servicii, predispune, de ce să nu o admitem, la manifestarea acestui permanent simulacru al muncii adevărate. Iar în acest complex de schimburi de servicii de care, pe fond, nu avem nevoie înflorește, ca o veritabilă regină a nopții, mocăciunea. Termenul este utilizat, deseori, și ca mocangeală. E o vulgarizare a conceptului la care n-am de gând să subscriu.
Ce este mocăciunea? Ziariștii, vai lor!, o știu prea bine. De bloggeri nu amintesc. Mocăciunea este rațiunea lor de a fi, coloana vertebrală a existenței lor pișcotare. În contextul în care plata salariilor a devenit o amintire plăcută din viața de dinaintea crizei, tot mai mulți gazetari au fost nevoiți să intre în mocăciune ca într-un destin. Un ziarist stabilit în provincie, geniu al definițiilor concise, o descria ca pe “clipa de grație în care Dumnezeu ne atinge pe creștet, mocăciunea este o epifanie” sau, alteori, ca pe “un jaf la care participi voluptuos, știind că nu va fi niciodată reclamat”.
Am fost, poate, prea pretențioși. Adevărul este că mocăciunea este atunci când un vânzător oarecare (de vin, de țigări, de camere în hotel, la munte, dar și la mare, de iluzii, de petrol) organizează, cu complicitatea unei firme de relații publice, un “eveniment”. Decăderea cuvântului “eveniment” de la “evenimentele din decembrie 1989” la o oarecare prezentare a unei colecții de lenejerie intimă undeva la periferia centrului capitalei este, desigur, totală. “Evenimentul” este, fără excepție, însoțit de o sursă de adăpare, cunoscută în jargonul presei drept “udătură”, dar și de una de alimentare.
Mocăciunea cerne. Observând spectacolul derulat în cadrul “evenimentului” îți dai seama, instant, care este veteran și care este puiuț. Veteranul, la rândul lui, poate fi un costumat, simulând clasa, sau unul care a îmbătrânit tot alergând după mese prin oraș purtând încă la brâu o borsetă de schimbaș în monedă forte, bulgărească, de la începutul lui `90. Puiuțul nu știe mersul.
E nedrept să acuzi doar pelicanii de presă că-și umplu, astfel, fără obligații prea mari, gușile. Nu. Mocăciunea este prin excelență democratică, ea anulează diferențele dintre clase, mocăciunea este, totodată, ca sexul, îi lasă pe toți în firea nudă. Iar atunci când se întâmplă, profesioniști altminteri respectați, să zicem medicii sau avocații, nu diferă, în esență, cu nimic de muncitorii necalificați. Apetitul, stârnit de gratuitate, este copleșitor. Mocăciunea cunoaște o întreagă ritualistică. E ca masoneria.
Partea mea preferată rămâne aceasta: mulțimea, hipnotizată de o foame mai degrabă închipuită, în block-starturi, cu farfuriile în mână, fornăind, armăsărește, în așteptarea semnalului care dă liber spre bufetul suedez.
FHM, octombrie 2013
