FOTO: MIHAI MORAR/FACEBOOK

Mihai Morar – îl știți de la Radio Zu și, poate, de la televizor. Entertainer. Soț. Tată a două gemene de nici cinci ani. Cum a reușit băiatul acesta care la 18 ani venea singur, cu trenul, de la Baia Mare în București, unde nu cunoștea pe nimeni? Bineînțeles că nu i-a ieșit din prima. S-a întors în Maramureș, după doar trei luni de “internship” la “Evenimentul zilei”. Era pe timpul eclipsei totale de soare, dacă mai țineți minte că a existat și așa ceva. A făcut o alegere. A preferat radioul presei scrise. Abia atunci Mihai Morar a început să devină Mihai Morar. Așa a ajuns, mult mai târziu, aici.

Te-ai dus la Baia Mare împlinirea a zece ani de la terminarea liceului?
Bineînțeles că m-am dus. Eu nici nu am buletin de București, nu mi-am făcut încă. Când m-am însurat, m-am însurat la Baia Mare, chiar dacă cu o fată din București.

Și a ajuns cineva mai celebru decât tine din tot liceul?
Nu știu dacă în asta se măsoară succesul.

Bineînțeles că nu. Dar și celebritatea se urcă pe balanța aceasta.
Vorbești de notorietate?

Da.
Nu. Eu am fost și șeful clasei prin liceu. Am avut un proiect, și de aia m-au pus. Proiectul meu era tot media. Făcusem un post de radio care era menit să emită în tot liceul. Am cumpărat boxe, toată aparatura, dar nu am mai ajuns să fiu DJ-ul școlii, dar uite că am un blank de memorie. Nu mai știu de ce n-am ajuns.

Erai un lider?
Nu prea. Deși cred că la un moment dat și prin gimnaziu am fost șeful clasei.

Numit sau ales?

Ales, întotdeauna ales. Am apucat să fiu și comandat de detașament la pionieri, în `89. S-au făcut alegeri libere și am fost ales. Am fost ultima promoție de pionieri.

Erau anii `90. Ai vrut să faci radio, ai vrut să faci să treabă, încă se mai puteau face lucruri în România, nu era prea târziu, nu te sabotau colegii.
Da, încă se mai putea. Am făcut multe chestii mișto cu clasa. Eram șeful clasei atât la distracție, cât și la fugit de ore.

Suntem pe terasă, la “Jos Pălăria”, într-o teribilă proximitate cu statuia lui Mihai Viteazul călare, vis-a-vis de Universitatea din București. Bineînțeles că ne abordează un cerșetor. Mihai Morar, bărbat deja relaxat financiar la 32 de ani, îi dă. Îi dă destul.

Te abordează des oamenii?
Cred că ar trebui să îți faci probleme când nu te mai abordează. Și apropo de cerșetori, eram cu fetele, parcasem la Băneasa, la mall – era cu două zile înainte de Crăciun, mergeam să le cumpăr jucării de Moș și așa mai departe. Și vine o fetiță care îmi povestește despre fratele ei care e în spital. Și ele n-au înțeles de ce eu am scos bani și i-am dat. Este foarte greu să le explici la vârsta asta (n.r. – fetele lui Mihai Morar, Mara și Cezara, se îndreapăt vertiginos spre frumoasa vârstă de cinci ani) că sunt copii care sunt bolnavi, că părinții nu au bani. Când am ajuns acasă le-am citit “Fetița cu chibrituri” și le-am spus că fetița de la mall avea un frățior în spital și Cezara îmi spune: “Eh, bine că au casă”.

Au deprins ușor-ușor cinismul.
Asta este. Am și scris pe facebook săptămânile trecute. Eram cu bicicletele, cu ele, în parc.

Știu ce ai scris: că mama te învață să mergi în picioare, tata te învață să mergi pe bicicletă și viața te învață să mergi pe sârmă.

Da. Într-un fel cred că și părinții ar trebui să te pregătească pentru mersul ăsta pe sârmă prin viață.

Tu când ai plecat de acasă știai ce e viața?
Nouă cred că ne-a fost mult mai simplu. Pe noi ne-a învățat și curtea blocului. În curtea blocului nu puteai să strigi după maică-ta dacă te bătea unul.

Erai penibil.
Da, erai cel mai prost. Viața s-a mai schimbat într-un fel și nu că azi copiii sunt crescuți în puf, dar e mult mai greu. Nu pot să îmi cresc copiii cum m-au crescut ai mei pe mine.

Poate că nici nu e bine să încerci să faci asta.
Eu am avut o dilemă dacă să le cumpăr sau nu tablete.

Fetele lui Morar au un simț al dreptului de autor foarte dezvoltat

Până la urmă le-ai cumpărat.
Da, deși la început ziceam nu. Mă rog, le-am descărcat aplicațiile care credeam eu că sunt educative pentru ele, să învețe alfabetul, să numere, să asorteze hainele când îmbracă prințesele. Sunt o grămadă de aplicații pe care dacă știi să le alegi pot să fie educative. Și cu toate astea, după trei zile au renunțat la tablete și s-au întors la desenat. Ele au o pasiune: să deseneze toată ziua. Și foarte mișto e că, după ce au tapetat pereții din cameră cu desenele lor, după ce nu au mai avut loc, au început să îndosarieze. Au un simț al dreptului de autor foarte dezvoltat.

Cum erai acum cinci ani, înainte să ai fetele?
Eram fix la fel ca acum. Probabil mai puțin responsabil. Nu știu dacă eram iresponsabil, dar nu aveam griji. De fapt, nici acum nu am foarte multe griji. Cunosc o grămadă de oameni care se gândesc negru asupra viitorului, că e planeta pe terminate și așa mai departe. Nu îmi fac grijile astea pentru că omul are o capacitate extraordinară de a se adapta la greu, la rău, la bine, la orice, indiferent de ce o să urmeze. Dar nu poți să nu faci copii, chiar dacă vezi că planeta se dezintegrează, că nu mai sunt resurse și așa mai departe. Și nouă ne-a fost greu când eram mici.

Ce ai învățat de la fetele tale?
Nu știu dacă sunt lecții importante pentru viață, dar am momente când chiar îmi doresc să le văd. Nu vreau să mint. În primii doi ani nu spun că au fost o povară, dar ca tată nu înțelegi nimic.

Erai gelos?
Probabil că am fost în primele luni, când toată atenția era îndreptată asupra lor. Eu sunt mai mămos, am nevoie să fiu băgat în seamă, mai ales acasă. Am nevoie de alint, de răsfăț. După ce s-au născut fetele, erau doar niște jucării în casă, dar după ce au început să comunice, să înțeleagă, a apărut nevoia asta de a sta lângă ele. Nu pot să o descriu. E ciudat. E ca sentimentul ăla când vrei să te duci  la mama, nu neapărat fizic. E ca atunci când vrei să te duci acasă. Eu dacă nu mă duc la Baia Mare o dată pe an, să refacem gașca din liceu, ce să zic, mă simt așa, mai sărac, mai însingurat, mai al nimănui.

Pari optimist.
Nu sunt, nu sunt deloc, dar încerc să mă reprim.

Ai avut momente de deznădejde?
Deznădejde? Nu niciodată. Pentru că nu îmi fac planuri. Eu am vise, dar nu visez, îmi fac visele.

Ce visezi acum? Ce vrei să mai faci?
Personal, mi-aș dori foarte mult să am un loc pe care să îl numesc acasă. Pentru mine, acasă e casa mea din Baia Mare, nu e Bucureștiul. Eu am schimbat vreo opt case de când m-am mutat aici și nicăieri nu m-am simțit ca acasă. Depinde și cu cine ești, e adevărat.

Acum ai cumpărat casa sau stai tot cu chirie?
Am cumpărat, dar nu e acasă, oricât de mult ar umple-o fetele. Nu este locul în care mă văd îmbătrânind. Poate că acasă e doar în Baia Mare și va trebui să mă întorc la un moment dat. Nu visez nicio casă pe plajă, nu visez nicio casă la munte, nu-mi doresc asta.

“Noi dacă am vorbi despre politică ne-am sinucide

Televiziunea ce ți-a adus?
Notorietate. Mă recunoaște lumea pe stradă. Dar eu mă bucur foarte mult că sunt foarte mulți oameni care mă văd pe stradă și îmi povestesc emisiunea de la radio. Aia e marea mea bucurie.

Ce vrei să faci de acum înainte în televiziune?
Nu am încercat niciodată să mă definesc în televiziune într-un fel sau altul. Nu pot să ofer televiziunii exclusivitate. Mai mult de jumătate din ziua mea sunt legat de jobul de la radio, inclusiv campanii de marketing, întâlniri cu agenții de publicitate. În televiziune recunosc că nu m-am implicat atât de serios. Și nici nu mi-am propus să ajung undeva. Mi-am păstrat însă emisiunea “Răi da` buni”, oricât mi-ar fi fost de greu.

Îți plac oamenii din show-biz cu care ai de-a face?
Am prins multe perioade în televiziune, s-au schimbat și aici vedetele care făceau rating, dar asta nu înseamnă că m-am dus întotdeauna cu valul. Știi ce e mișto în televiziune? Că îi descoperi. La televizor ajungi să cunoști toate personajele astea. Sunt momente în care întâlnești și oameni mișto. Oricum, mereu ești judecat. Noi nu facem politică la Radio Zu, și nu foarte mulți oameni știu că Zu e în trustul Antenelor. Nu că ne-am propus lucrul ăsta, dar așa a fost să fie. Și cu toate astea, sunt zile în care primim mesaje de genul “Sunteți supușii Motanului Felix (n.r. – Dan Voiculescu)”. OK, și dacă suntem supușii Motanului în acte, nu înțeleg care este rușinea atâta timp cât noi muncim și suntem pe locul 1. Noi facem entertainment. Noi dacă am vorbi despre politică la radio ne-am sinucide într-un an. Nu mai intersează pe nimeni politica!

Așa crezi?
Așa simt. Și mă uit și pe structura publicului care consumă politică în România. E îmbătrânit, e dincolo de ce își doresc clienții de publicitate.

Dar îți vine câteodată să vorbești despre politică?
Sunt momente când mai vorbim în emisiune, dar după părerea mea  umorul politic e mort. Mai poți să îl resuscitezi doar în campaniile electorale sau cam așa ceva.

Nu poți să faci parodie la parodii. Mulți dintre politicieni sunt ei înșiși niște glume. Nu poți să îi mai parodiezi.
Corect. Asta au zis-o mulți care fac comedie în România. Au mai rămas puțini de care poți să râzi. Gigi e în pușcărie. Vanghelie a rămas unul dintre puținii pe care poți să îi incluzi într-o scenetă sau ceva. Mă uitam și la Piedone (n.r. – Cristian Popescu, primarul Sectorului 4 din București), cât de savuros era. L-am avut în emisiune acum trei săptămâni. Nu mai e amuzant. A devenit serios.

Se ia în serios.
Da, poate că l-au apăsat grijile, nu știu. Nu e ușor să fii primar, nici măcar la un sector. Dar el pentru entertainment nu mai are valoarea pe care o avea când era inspector la piețe.

Cine mai reușește acum să facă audiență? Sentimentul meu e că se schimbă din ce în ce mai repede gusturile.
Se schimbă tot mai repede, și nu mai există un singur om care să capteze un public larg. Multă lume înjură emisiunile tabloide de la televizor, dar astea sunt consumate de cel mult două milioane de oameni. Restul nu e interesat. Se acordă prea mare importanță pentru ăștia două milioane.

Îți place cum s-a schimbat Bucureștiul?

Îmi place Centrul Istoric, așa, refăcut. E o chestie bună și e singura care poate fi vândută în București, pe lângă pensionari germani care vin să vadă Casa Poporului sau turiști japonezi. Centrul Vechi chiar e mișto.

Obișnuiești să mai ieși pe aici?

Da. Mai avem evenimente.

Nu la muncă, așa, pentru tine.
De cele mai multe ori mă duc în Herăstrău. În Centru, am adus fetele într-o dimineață când nu era foarte aglomerat și am luat un mic-dejun. Sunt foarte multe locuri mișto în București. De exemplu, noi aveam o petrecere internă la Radio Zu, că am ieșit iar numărul 1 pe București. Am tot amânat să o facem, până n-au venit cu exactitate cifrele. Era bine să facem o petrecere noi cu noi. A fost și “Forța Zu”, am avut și multă treabă și nu știam unde să facem petrecerea asta. Am fost la ziua unui prieten pe Mătăsari, 17. E o casă luată de un băiat care o închiriază pentru petreceri. Acolo e o bibliotecă, sunt niște pereți pictați, e un loc de hipsteri. Dar petrecerea aia la care am fost a fost senzațională. Și chiar îmi era rușine să îi spun taximetristului să mă ducă pe Mătăsari.

Aveai prejudecăți.
Corect. Dar m-am dus și i-am zis să mă lase în față la Pro TV, că era oarecum aproape.

Ce a fost așa de special la petrecerea asta?
În primul rând că eram noi cu noi. Nu depindeam de muzica pe care ți-o dă DJ-ul într-un club în care sunt o mie de persoane. Nu trebuia să te ferești de nimeni cum duci paharul la gură sau ce mănânci.

Nu erau paparazzi.
Paparazzi, mă rog, contează mai puțin.

Te-au prins și pe tine paparazzi vreodată făcând ceva care să poată fi taxat?
M-au prins când eram cu fetele mele într-o duminică la prânz. Scriau ceva de genul: “Morar se hlizește cu fetele la masă! Incredibil! Mănâncă din toate farfuriile!”. Mie asta mi se pare plăcerea unei mese – să ne adunăm, să comandăm, să mai guști din farfuria fetelor, să le mai dai fetelor de la tine. Mă mai taxau că le-am mai luat fetelor nu știu ce jucării.

Lucruri normale prezentate drept senzaționale.
Da, banalități pe care le face oricine. Inclusiv scobitul în nas.

“Chiar mi se pare că se dă o atenție prea mare presei tabloide

Asta vine din faptul că nu au ce să scrie. Nu au subiecte. Pe voi nu vă afetează criza din presa scrisă?, fiindcă la radio mai vorbești și despre ce se scrie în ziare.
Bineînțeles! Și emisiunile astea de seară de la televizor… Marcel Toader și Gabriela Cristea sunt personaje pentru două, poate trei milioane de români. Pe restul nu-i interesează cine sunt oamenii ăștia, habar n-au de existența lor. Chiar mi se pare că se dă o atenție prea mare presei tabloide din România. Dacă te uiți care e universul presei tabloide, vezi, de fapt, că e mic și că mai există multe milioane de români pe care ai putea să îi captezi cu altceva. Nu știu dacă la televizor. La televizor e foarte greu, pentru că sunt mulți care pur și simplu nu se mai uită, nu mai consumă. Facebook-ul de exemplu mi se pare un indicator foarte bun despre ce înseamnă interesele poporului român. Eu nu văd statusuri despre Marcel Toader și Gabriela Cristea.

Nu există așa ceva.
Nu prea. Acum opt ani, erai prost sau nu erai profesionist dacă nu vorbeai despre Elodia sau divorțul dintre Bahmuțeanu și Prigoană, dar atunci subiectele astea reușeau să coaguleze mase de public. Toată lumea vorbea despre asta, inclusiv în corporații și așa mai departe. O făceam și noi la radio. La fel și cu politica. În `90 totul era politic, nu exista monden. Între timp și mondenul s-a retras în matca lui. Și atunci trebuie să găsești și dimineața la radio topic-uri care să interseze cât mai multă lume. Eu nu cred că publicul de dimineață de la radio e același cu publicul care se uită seara la mine la televizor. Noi am virat-o în ultimul an pe subiecte din viață, de exemplu una dintre emisiunile cu cele mai multe reacții din partea ascultătorilor a fost acum o săptămână când am vorbit despre cât timp petrecem cu copiii noștri. Ai zice că sunt lucruri mici față de marile războaie din monden sau din politică, dar când îți dai seamă că sunt atâția oameni care trec prin povesta asta, că nu au timp, care sunt afectați de așa ceva, te mai gândești. Realizezi că astea sunt adevăratele subiecte. Toată dimineața aia am vorbit despre relațiile dintre tați și copii.

Mă tem că vă maturizați.
Sunt convins că ne maturizăm, dar ar fi culmea să nu fie așa! Noi ne-am păstrat, totuși, și bucuria jocului. La radio nu avem o oră fixă la care dăm știrile, pentru că noi de fapt ne jucăm.

Ăsta e secretul ca să fii fericit?
Da, să nu simți că muncești.

“Dacă un radio care e numărul 1 în București își pune problema de profit, îți dai seama ce e sub noi”

Ai făcut numai ce ți-a plăcut?
Am făcut numai ce mi-a plăcut, dar nu am făcut tot ce mi-a plăcut. Mai faci și compromisuri, mai ești și curvă uneori, mai trebuie să stai de vorbă cu oameni cu care în mod normal nu îți face plăcere să stai, că nu faci emisiune doar pentru tine și pentru gusturile tale. Trebuie să te uiți și pe niște date de audiență, și asta nu pentru a-ți mulțumi șeful, ci pentru a trăi business-ul. Criza asta de publicitate… Noi am lansat Radio Zu exact când a început să se vorbească despre criză la nivel mondial. În România era o panică generală, dar încă nu venise criza, criza a venit acum un an și jumătate. Și noi a trebuit să trăim, să livrăm cifre și să terminăm pe profit în anii ăștia în care piața de publicitate a tot scăzut. Pentru mine era de neimaginat acum patru ani sau acum cinci, când am lansat radioul, chiar dacă ne-am ocupat de lansarea lui sub toate aspectele, să mă duc să vorbesc despre bugete de publicitate cu agenții de publicitate.

Să te duci tu, adică. Nu era meseria ta, iar acum ești obligat să faci și meseria asta.
Da, să fac eu asta. Habar n-aveam cât e rebate-ul.

Nici nu știai ce înseamnă!
Bineînțeles că nu știam. Dar de un an, un an și ceva, fac asta, pentru că nu am de ales. Radioul ăsta e copilul nostru și dacă a trebuit să facem asta pentru cifre, o facem. Și sunt fericit că în perioada asta de criză am reușit să terminăm pe profit. Și dacă un radio care e numărul 1 în București și pe locul 2 la radiouri comerciale pe țară își pune problema de profit, îți dai seama ce e sub noi.

Se pune acut problema supraviețuirii.
Da.

Cât timp crezi că o să mai faci radio? Vrei să te prindă sfârșitul așa?
Nu știu dacă există ceva ce să faci până la sfârșit. Asta îmi place și o să încerc să fac mult timp de acum încolo.

“Aș vrea să mă întorc la scris

Ai ceva care ai tot amânat să faci în anii ăștia?
O grămadă de lucruri. Totuși, eu nu am început din radio. Toată aventura mea a plecat de la scris.

Vrei să te întorci la scris.
Aș vrea să mă întorc la scris, da. Nu știu dacă sunt un bun scriitor. Ce înseamnă, de fapt, să fii un bun scriitor? Să ai un public al tău, că nu scrii pentru critici. Îmi plăcea foarte mult perioada în care aveam un blog și reușeam să adun în jurul lui o seamă de oameni activi care apreciau ce făceam eu acolo. Nu că n-am mai avut timp, dar n-am mai avut pornire să scriu în ultima vreme.

La un moment dat scriai și prin reviste.
Am scris și în “Șapte seri” și în “Unica”, dar am renunțat la toate.

De ce?
Pentru că simțeam că începusem să scriu la bucată, chiar dacă nu câștigam din asta, și nu reușeam să mă disciplinez atât de bine încât să… Sunt zile în care efectiv nu aveam ce să pun pe foaie, și atunci decât să fiu obligat să scriu ceva aiurea am preferat să renunț. Mai fac niște experimente cu scrisul pe facebook. Pentru mine, ți-am zis, e un bun indicator – văd ce vor oamenii. Și chestia asta cu scrisul s-a modificat mult în ultimii ani. Oamenii nu mai au răbdare să citească articole de zeci de mii de semne. Totul trebuie scris concentrat, dacă se poate într-o singură frază, dar asta nu înseamnă că nu mi-aș dori să scriu din nou.

Vrei să te refugiezi în ficțiune la un moment dat?
Nu prea pot. Eu trăiesc prea mult din viața de zi cu zi și nu cred că aș putea să mă îndepărtez de asta. Dar am o grămadă de chestii pe care aș vrea să le scriu.

Ce subiecte de discuție ai cu prietenii tăi? Despre ce ajungeți în mod spontan să vorbiți? Fotbal, cărți, filme, politică, copii?
Asta cu fotbalul – nu sunt practicant. Putem să vorbim orice. E mișto că am reușit să sparg bariere prejudecăților. Am stat cu o grămadă de infractori la masă – foști pușcăriași care acum sunt patroni de cluburi prin țară.

Ai cunoscut, așadar, adevărata față a economiei românești.
Da, și am învățat o grămadă și de la mafioți, și de la profesori, și de la oameni obișnuiți. Nu am prejudecata asta: “Bă, eu nu am ce să vorbesc cu tine”. Sunt oameni mișto oriunde. Alaltăieri m-am întâlnit la tuns cu tatăl lui Irinel Columbeanu.

Nea Ion.
Nea Ion Columbeanu, care mi se pare fascinant. Omul ăla a schimbat mulți prim-miniștri. A fost secretar pe la Guvern și a schimbat – și înainte, și după Ceaușescu.

L-ai invitat la emisiune?

Nu știu dacă e un bun invitat pentru TV, dar să îl auzi cum povestește e fascinant. E, mai degrabă, un bun subiect de carte, pentru că prin ochii lui poți vedea istoria României în ultimii cincizeci de ani. Dacă ar fi în stare să povestească toate amănuntele, ai înțelege ce s-a întâmplat în România. Să îl auzi pe Columbeanu povestind cum Petre Roman ajungea la birou la 12 ziua și pleca la 2, tot ziua… E mișto, îți zic. Nu știu câți îți mai pot spune. Omul are 87 de ani, e chiar mișto să faci o carte cu el. Cu Irinel m-am lovit de zeci de ori, inclusiv la evenimente mondente.

Și ce impresie ți-a lăsat?

Cu el nu pot să am un dialog, deși l-am suprins și în ipostaze mișto. L-am văzut cât de schimbat e când în preajma fiicei sale, dar nu pot să am o relație cu el. În schimb cu taică-su am stat trei ore ascultându-l cum povestește toată istoria recentă a României.

“Fuego ăsta chiar crede în menirea lui

Care e cel mai surprinzător personaj din lumea mondenă, care e foarte diferit de cum se așteaptă lumea să fie?
Nu știu, habar n-am.

Ca să fie mai clar ce vreau să spun: să aflăm, de pildă, că Fuego, de fapt, e un băiat rău, un rocker, un motoclicist, o brută cu geacă de piele.

Nu e chiar așa. Uite, și cu Fuego am făcut emisiune.

Și cum e?

Nu știu dacă am reușit să îl cunosc foarte bine.

Cum ți s-a părut că e?
Mă, este un băiat care crede foarte mult în ceea ce face el. Eu am vrut să îl chem la emisiune după ce la radio am avut serial cu el, glume cu Fuego, îl miștocăream. Și am vrut să îl chem după ce am descoperit într-o librărie o carte cu toate versurile lui Grigore Vieru, scoasă în condiții grafice excepționale. Eh, cartea asta era făcută pe banii lui Fuego. Costa nimic, dar producția ei costase foarte mult! Am luat-o, am citit-o, și am zis că e ceva cu omul ăsta.

E sensibil.
E clar că e, că altfel n-ar putea să facă tot ce face. Nu știu dacă are și o parte spooky sau nu, că toți suntem făcuți din lumini și umbre, nu mă intersează. Dar asta mi s-a părut o chestie mișto la Fuego. Fuego ăsta chiar crede în menirea lui. Plus că maică-mea a fost foarte mândră de emisiunea cu Fuego.

Se uită la tine.
Nu la toate emisiunile. Ea e încă foarte activă. I se întâmplă să stea la muncă până la opt seara. Nu se plictisește deloc. Mie chiar îmi pare rău că mai are ani de muncă până să iasă la pensie, fiindcă aș vrea să stea mai mult cu fetele, nu doar în vacanță și de sărbători.

Ce ți-ar mai trebui ca să fii un bărbat împlinit?
Nu o știu eu pe asta cu împlinitul.

Privind din afară, pare că le ai pe toate. Ce îți mai lipsește, Mihai Morar?
Ți-am zis, mi-ar plăcea să am un loc pe care să îl numesc “acasă”. Altul decât casa mea din Baia Mare, universul meu din Baia Mare.

Zguduitorul caz al hobbitului dintr-un rol foarte secundar

Nu ești genul de om care să vrea să emigreze la vârsta asta.

Nu cred că ține de vârstă, nu mi-aș vedea rostul în altă parte, eu din asta îmi câștiga banii – din limba română.  Nu m-aș vedea. România e mișto dacă știi cum să negociezi cu ea.

În vacanță unde îți place să mergi?
Nu prea îmi place să merg în aceleași locuri.

Ce oraș ți-a rămas, totuși, la suflet?
În ultimii ani sunt forțat să merg des în State, la soră-mea.

Unde stă ea?
În Los Angeles.

E bine.
Ceva superb, pe malul Oceanului.

E măritată acolo?
Da, cu un băiat cu care a plecat din România.

Te duci la sora ta, deci.
O dată pe an cam asta fac, deși mie îmi place mult mai mult Europa.

De ce?
Mi se pare mai autentică.

America are o doză de superficialitate?
Da, deși nu toată. Am fost prima dată în San Francisco astă iarnă și mi s-a părut așa de european. Aveau gropi pe străzi! Am văzut clădiri care sunt vechi și par vechi – nu sunt vopsite pe afară. Are chestia aia a Europei – un pic de mizerie pe stradă. Pe mine nu mă atrage deloc Asia. Nu îmi plac marile metropole, zgârâie-norii, Hong Kong, nu. În schimb mă fascinează L.A.-ul. Motivațional, dacă vrei. Totul e legat de entertainment și oricine se visează un actor acolo.

E un oraș de iluzii până la urmă.
Da, am fost într-o cafenea, unde era manager cumnatul meu. Și acolo venea în fiecare zi un actor care avusese un rol în “Stăpânul inelelor”.

Un rol foarte secundar, ultimul hobbit pe acolo?
Ceva de genul ăsta și ăla încasa în fiecare an foarte mulți bani din rolul ăla pe care l-a avut.

Rolul vieții lui.
Da, și le povestea tuturor cum a jucat el în “Stăpânul inelelor” și cum o să mai prindă roluri și o să facă. Bineînțeles că n-a mai prins nimic. În schimb toți colegii lui cumnată-miu mai cântau prin band-uri foarte mici care se visau la un moment dat Rolling Stones sau ceva. Au un scop în viață.

Dar de fapt îmbătrânesc acolo, în cafeneaua aceea, visând.
Chiar și așa. Toți mor în aspirația lor. Dar e frumos să visezi, să trăiești pentru ceva.

Mai vrei să spui ceva și nu te-am întrebat?
Vreau să mă duc la toaletă – atât. Berea.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here