Două veterane ale Crucii Roşii vorbesc despre dramele neştiute ale unui conflict vechi de cinci decenii, dus pe linia fragilă care separa comunismul de lumea liberă. Rescriem scenariul celebrului serial american MASH, oferindu-vă mărturiile unor veterane de Cruce Roşie care au mers la capătul lumii pentru a reclădi destine.
“Din dragoste de oameni”, după cum spun acum, la mai mult de cincizeci de ani distanţă. Elena Zeleniuc şi Ioana Cruceanu sunt doar două din cele 220 de nume de români care au reinventat medicina la marginea Asiei, lucrând în condiţii imposibile, dar, mai ales, trăind în proximitatea unor poveşti monumentale.
Cele două doamne, medaliate pentru sacrificiul lor cu “Florence Nightingale”, cea mai înaltă distincţie a Crucii Roşii la nivel mondial, au strâns istoria acelor zile şi luni, aşa cum s-au văzut ele din corturile româneşti instalate în Nordul comunist. În spatele unui front teribil, într-un război sângeros şi crud, ca o rană niciodată cicatrizată.
În iad, din dragoste de oameni
Între 1951 şi 1957, într-o vreme în care România era aliata din oficiu a lumii comuniste, şapte echipe de medici şi asistente au părăsit ţara pentru a merge în iad. Pentru că asta a fost Coreea la începutul anilor ’50. Iadul în care oamenii erau carbonizaţi cu napalm şi mutilaţi la mijlocul luptei dure dintre URSS şi Statele Unite ale Americii.
“Ţara dimineţilor liniştite”, Coreea, s-a înecat într-o baltă de sânge distilat sub focul mocnit al Războiului Rece. Tranşeele s-au săpat rapid, graniţa s-a trasat în birourile comode de la Moscova şi Washington, iar asiaticilor nu le-a rămas decât sarcina de a se lichida unii pe alţii, cu mâna “lumii civilizate”.
Dincolo de front au rămas eroii anonimi care au încercat să opereze trupurile mutilate ale unei istorii de neînţeles. După Revoluţie, MASH ne-a spus povestea sacrificiului sanitar şi a ororilor medicale, dar mai ales a cotidianului dus sub obuze, într-o realitate horror. Acum, rescriem scenariul, prezentând şi varianta românească.
Orelista lui Kim Ir Sen
Românii au participat la filmul real cu personalităţi medicale şi asistente voluntare plecate la mii de kilometri de casă, într-o “frumoasă nebunie a tinereţii”. Au fost pe front medici renumiţi – Ion Ţurai, Agripa Ionescu, Iuliu Şuteu. Doctoriţa Cornelia Popescu, specialist ORL, a avut un rol aparte: într-o zi a fost chemată la sediul central al Partidului, unde l-a consultat pe Kim Ir Sen.
Primul comunist al Nordului a fost încântat. Cornelia Popescu s-a întors în Asia şi după terminarea războiului, să mai aibă grijă de urechile “Părintelui” nou-formatului popor nord-coreean. Elena Nichita (după căsătorie, Zeleniuc) a fost în cea dintâi echipă plecată pe front.
Lucra în Bucureşti, la Spitalul Elias, când a venit întrebarea: “Cine vrea să meargă voluntar în Coreea?”. Elena a fost prima care a ridicat mâna. Era un copil, nici nu le-a spus părinţilor (aflaţi la Paşcani) că se duce să îngrijească oameni la capătul pământului. Mezina grupului a împlinit 18 ani în Coreea.
VEDERE DIN BISERICA-SPITAL
“Războiul nu era al oamenilor simpli”
Când era copil, Elena Zeleniuc a simţit suferinţele aduse de cel de-Al Doilea Război Mondial. Locuia aproape de front, a văzut răniţii, mutilaţii, asistenţii prost pregătiţi (”Nici garoul, ca să oprească hemoragia, nu-l foloseau bine”). A ştiut de la început ce-o să fie atunci când se va face mare – soră medicală: “Nu voiam să mai las oamenii să moară”. La 16 ani a venit în Bucureşti şi prima şcoală de ajutor sanitar a absolvit-o chiar la Crucea Roşie.
Doi ani mai târziu pleca în Coreea: “Am fost în spatele frontului, lucram într-o biserică. Operaţiile se făceau noaptea, la lumina lumânării”. Nu treceau trei zile fără să audă alarma de bombardament: “Coreenii nu erau pregătiţi pentru război şi, de la început, şi-au trimis în prima linie cei mai buni soldaţi. Veneau la noi copiii, după ce le mureau părinţii, şi ne strigau ‘omoni’, adică ‘mama’. Ce să le faci?”. Elena încerca să râdă cu ei, dar pe ascuns plângea.
“Îi curgeau lacrimile pe faţa mea”
A fost şi rănită: “Mi-a intrat o schijă în picior, nu i-am dat importanţă, prea era jale şi chin în jur. Când m-a văzut doctorul, deja se infectase până la os. M-a băgat în operaţie şi m-a salvat de la amputare. Nu voi uita niciodată: anestezistul era un doctor coreean, tânăr, 26 de ani, abia terminase o facultate în Europa. Îi curgeau lacrimile pe faţa mea, de milă”. Finalul nu e fericit: peste trei zile, coreeanul a plecat pe front şi a murit.
Când a păţit necazul cu operaţia, în ţară, la Elias, printre colegi, s-a răspândit zvonul că Elena şi-a pierdut piciorul: ”Nici nu ştiu de unde a apărut vorba asta…”. Şi altceva, ce nu scrie în cărţile de istorie: “Oamenii ăştia nu se urau între ei, războiul nu era al lor, al celor simpli. Nu ştiu ce s-a urmărit acolo, a fost ciudat, dar un popor nevinovat a suferit îngrozitor.
Noi îi îngrijeam pe toţi, nu conta de unde erau. Nu pot sa vă spun ce calităţi au coreenii: nu i-am văzut certându-se, insultându-se. Au o ţinută morală impecabilă. M-au impresionat profund, n-am învăţat decât lucruri de omenie acolo”.
Păziţi de rechini cu mitraliera
S-a mai întors în Coreea, în 1959, pentru două săptâmâni de concediu: “A fost superb. Ne-au dus într-o staţiune pe malul oceanului, unde sunt mulţi rechini. Stătea un soldat cu arma la ochi, păzind, ca nu cumva să ne mânânce. Coreea e o ţară frumoasă, plină de castani. Cu limba m-am descurcat, ştiam rusa, şi pe atunci rusa mergea peste tot. Din coreeană ştiam cuvintele mai importante. Oricum, dacă spuneam te iubesc, de exemplu, era suficient”.
Elena a primit o decoraţie de la Kim Ir Sen, personal. şi-l aminteşte ca pe ”un om tot timpul zâmbitor”. Admite însă că, deşi coreenii puneau mare preţ pe astfel de distincţii, “tot decoraţiile noastre româneşti sunt mai frumoase…”. Elena Zeleniuc a fost o tânără curajoasă. Înainte să plece în Coreea făcuse şi paraşutism: ”Sunt din prima promoţie a şcolii de la Clinceni”.
A vrut să devină şi aviator. ”Când ne-am întors din Coreea am venit cu avionul, ţin minte că la aterizare, pe Băneasa, nu-mi mai puteam opri lacrimile. Mai târziu, am vrut să mă fac şi pilot, dar nu m-au lăsat cei de la Otopeni, unde am lucrat. Le plăcea lor să fiu asistentă-şefă acolo. Nici nu mă mir că nu aveam soţ, nici copii, stăteam,zi şi noapte acolo”.
”Totul mă supără aici”
După ce s-a întors din Asia, Elena a lucrat la Crucea Roşie, la ”secţia pentru tineret”, apoi s-a întors la Elias. După aventura sanitară s-a apucat şi de studii juridice. Cu o astfel de formaţie a ajuns vicepreşedinte pe ţară la Uniunea Sindicatelor Sanitare. La cutremurul din 1977 a coborât din nou în stradă, să ajute oamenii: ”Multe lacrimi am vărsat eu şi atunci”.
Păstrează şi acum poza unei fete de cincisprezece ani, căreia i se amputase piciorul prins între dărâmături. Pentru doamna Zeleniuc, nostalgia se îmbină cu revolta. Întrebarea de final se pliază peste un răspuns previzibil: ”Dacă mai mi-ar plăcea să merg în Coreea de Nord? Da! Un an aş sta acolo! De ce aşa mult? Ca să-mi treacă suferinţa pentru ce văd în România. Totul mă supără aici.
Nu e normal să-ţi baţi joc de oamenii care au muncit o viaţă, nu e normal să-ţi baţi joc de tine, ca ţară. Am vizitat şi eu vreo 16 ţări. Alţii, Spania, Grecia, trăiesc din turism şi vă spun sincer că şi România este foarte frumoasă. Pe cât e de frumoasă, pe atât e de prost gospodărită. E păcat…”.
“Înainte să plecăm, coreenii ne rugau din suflet să ne întoarcem, pentru că avem specialişti, să venim şi după ce s-o termina războiul, să nu-i lăsăm sluţi. Făceau asta cu lacrimi în ochi. Din echipa mea, ne-am întors toţi acasă, fără probleme, doar că unii au făcut malarie în ţară”
Elena Zeleniuc, soră medicală în războiul din Coreea
”Noaptea, fiind responsabilă şi cu lumina acolo, trebuia să dau comanda de stingere la un eventual bombardament. Am învăţat câteva cuvinte în coreeană, râdeau şi tinerii lor de pronunţia mea, şi mergeam prin lanurile alea dând diferite comenzi. Nici nu-mi mai era somn”
Elena Zeleniuc, soră medicală în războiul din Coreea
”În perioada aceea mulţi le-au trimis ajutoare. Dar România a fost prima ţară care a făcut-o. Veneau bătrânii lor şi ne întrebau unde e România. Când le spuneam rămâneau impresionaţi, ne întrebau cum de am venit aşa de departe, cum de ne-am gândit la ei”
Elena Zeleniuc, soră medicală în războiul din Coreea
1 an stătea o echipă românească de ajutor în Coreea de Nord
ISTORIA UNUI CONFLICT
Cum se moare pentru nimic
Războiul din Coreea e greu de încadrat în formule precise. Cel mai simplu se poate vorbi despre acest conflicit în termeni neutri, cronologici şi numerici. Ostilităţile armate au durat peste trei ani, din iunie 1950, până la semnarea armistiţiului din iulie 1953. Victimele s-au numărat în cifre de milioane: coreeni (majoritatea civili), americani şi chinezi au murit pe capete pentru o cauză abia perceptibilă.
Unii au vorbit despre această încleştare în termeni de “război civil“. În realitate, însă, războiul din peninsula asiatică ascunde în subsidiar miezul otrăvit al Războiului Rece şi interesele globale ale SUA şi URSS. Doar moartea lui Stalin a putut “forţa” o pace fragilă care nu îmbunătăţea însă cu nimic condiţiile politice din zonă anterioare războiului.
Au rămas în urmă milioanele de victime, eterna întrebare “pentru ce?“ şi un Nord abandonat, poate pentru totdeauna, comunismului.
De fapt, pentru Ioana Cruceanu, povestea începe mult mai devreme, dintr-un sat ardelean şi de la o pagină de ziar care anunţa la mijlocul anilor ’40 organizarea unui concurs pentru Şcoala de surori profesioniste a Crucii Roşii din Bucureşti. A dat examenul şi s-a întors acasă. A urmat aşteptarea şi apoi, ca din senin, într-o zi a venit poştaşul cu un plic.
“Ţin minte şi acum, eram în curte şi meliţam nişte cânepă, când am primit scrisoarea. Eram anunţată că trebuie să mă duc la croitoreasă să-mi iau măsuri pentru uniformă. Fusesem admisă”. Anii au trecut, Ioana a terminat cursul de doi ani, a lucrat la Bolintinu din Deal într-o casă de naşteri, dar istoria n-a mai avut răbdare.
Regele a plecat, naţionalizările au venit, iar doamna Cruceanu a ajuns într-o policlinică din Bucureşti. Nimic n-a fost însă întâmplător: “Au venit la noi să-şi facă analizele primele două echipe care fuseseră în Coreea. Văzând acolo că unele din colegele mele au făcut asta, m-am întrebat de ce n-aş pleca şi eu. Aveam cinci fraţi, n-aş fi plecat nicăieri niciodată cu situaţia mea materială. Aşa că mi-am zis că mă duc acolo, am grijă de bolnavi şi văd şi lumea”.
Înainte de bombardamente, un ceai în Transsiberian
A stat în cantonament o lună de zile ca să se pregătească. Apoi, echipa a plecat cu avionul până la Moscova şi de acolo, pe Transsiberian, prin nesfârşita stepă rusească. Era noiembrie, frig, iar ruşii serveau “îngheţată” pe post de ceai. În China, românii au primit câte o plasă cu mandarine. “Le-am mâncat pe toate”, recunoaşte cu nedisimulată candoare Ioana Cruceanu.
Frontul era însă tot mai aproape. Când au ajuns la graniţa coreeană, românilor li s-a făcut un instructaj sumar. Au aflat că din acel moment nu mai au nume: “Eu nu mai eram Cruceanu, ci numărul 13. Le era foarte frică de spionaj”. Prima dată, au stat lângă Phenian, într-un sat.
“Am ajuns acolo într-un camion deschis, fără prelată, pentru a vedea dacă vin avioane. Ideea era ca noi, imediat ce vedem ceva, să fugim şi să ne ascundem”, îşi aminteşte veterana de Cruce Roşie. Apoi, a venit iadul, în primul spital din spatele frontului. Ioana Cruceanu a lucrat la radiologie.
“Nu aveam o clădire propriu-zisă, ci un buncăr, construit sub deal, a cărui intrare era acoperită cu pini. Dimineaţa, dacă te trezeai, vedeai fumul ieşind ca din pământ, de sub aceste dealuri”. Liniştea nu dura însă mult, pentru că începeau bombardamentele. Unele după altele, ca într-un lanţ nesfârşit: “Tot nisipul ne venea în cap, trebuia să curăţăm apoi toate materialele. Uneori se lua curentul şi pentru a reporni generatorul trebuia să încălzim bujiile în cărbuni încinşi”.
INSTANTANEE
“Andrei s-a apucat de fumat”
Ioana Cruceanu are o mie de amintiri de pe frontul coreean, suficiente pentru a scrie scenarii de coşmar. Bolnavi fără mandibule sau fără membre aduşi în care trase de boi, zgomotul bombardierelor americane, fetiţe îmbrăcate militar sau apa de băut păstrată în butoaie care lăsa, mereu, câte două degete de mâl pe fund.
“Din ţară ni s-au trimis panouri, făcute la Reghin, pentru a ne construi spitale de campanie. Condiţiile oferite acolo erau foarte grele. Ne-au ajutat să ridicăm aceste barăci oamenii din sat, cărora le mai ofeream mâncare. Când s-au finalizat aceste construcţii aproape subterane, pentru că acoperişul lor era la nivelul solului, am aruncat deasupra liane şi verdeaţă, ca să nu fim reperaţi în caz de bombardament”.
În camere stăteau câte patru, pe jos era numai pământ, iar încălzirea se făcea în nişte butoaie în care se băgau cărbuni şi puţine lemne. Dimineaţa, toată lumea avea negru la nări, de la fum. “A fost acolo cu noi şi o doctoriţă, Horvath, care îşi lăsase copilul de 10 luni acasă. Într-o zi a primit nişte fotografii de acasă, cu băieţelul ei ţinând o scobitoare în gură. Pe spate era o explicaţie – “Andrei s-a apucat, între timp, de fumat!”.
În Coreea, la capătul lumii, la mijlocul unui război care mutila zilnic trupuri şi destine, câţiva români au râs cu poftă în acea zi. România era la mii de kilometri distanţă şi orele treceau altfel în proximitatea morţii.
Ioana Cruceanu, soră medicală în războiul din Coreea
Ioana Cruceanu, soră medicală în războiul din Coreea
DIN NOU, ACASĂ
Un radio şi un aragaz cu două ochiuri
Pentru mult timp, aventura coreeană a lăsat urme. Întoarsă acasă, Ioanei Cruceanu i s-a întâmplat, de multe ori, să aprindă lumina şi să se gândească cu groază că a uitat să tragă jaluzelele. În nordul coreean, lumina era ca un magnet pentru obuze. Veterana reţine însă şi multe momente frumoase. Mai ales la întoarcerea spre casă, pe ruta inversă a Transsiberianului.
De data asta era cald şi vară, iar românii “veneau cu pacea”, după cum îi place doamnei Cruceanu să spună. Exact la plecarea lor, se anunţase semnarea armistiţiului în Coreea. Echipa românilor ştia însă ce orori lăsase în spate.
Ultima imagine rămâne la Moscova, unde românii s-au aruncat în braţele Cassandrei consumeriste. După un an petrecut pe front, venise vremea decontului şi a micilor cadouri. Era 1953, iar medicii şi asistentele din echipa a treia voiau să cheltuiască banii din diurnă. Ioana Cruceanu şi-a cumpărat un radio şi un aragaz cu două ochiuri.
Cu sufertaşul, la psihiatrie
Finalul e fără tuşe triumfaliste şi fără eroi. Viaţa şi-a urmat cursul, cu bune şi cu rele. România i-a pregătit chiar o surpriză tragică Ioanei Cruceanu. “La un moment dat, însărcinată fiind, am fost anunţată că sunt disponibilizată pentru că se făceau restructurări. Am suferit foarte mult şi la trei zile distanţă, am născut “forţat”, la 7 luni. Erau gemeni, dar unul dintre ei a murit. După ce-am născut, m-au chemat înapoi. Aşa a fost să fie. Remus s-a prăpădit, Romulus a trăit”, ne spune fără patimă şi resentimente veterana Crucii Roşii.
“A făcut muzica, Conservatorul, deşi noi voiam altceva pentru el. A zis însă soţul meu ‘decât să ducem sufertaşul la psihiatrie, mai bine îl lăsăm’”. Băiatul care a supravieţuit este astăzi în America, unde a fost chiar şi doamna Cruceanu, printr-o întorsătură ciudată a destinului.
Puse în paralel, pozele alb-negru cu asistenta Ioana, mai tânără cu aproape şase decenii şi voluntară în Nordul comunist, şi cele color cu doamna Cruceanu, o legendă românească a Crucii Roşii surprinsă pe străzile din Washington, vorbesc de la sine despre destinele, speranţele şi nebuloasele unei lumi pe care am putea s-o ducem, cu sufertaşul, la psihiatrie.
Ioana Cruceanu, soră medicală în războiul din Coreea
AMINTIRI NEGRE
“Cu fierăstrăul le-am amputat piciorul”
Maria Vişoiu şi Aneta Neculau sunt alte doamne speciale din istoria Societăţii Naţionale a Crucii Roşii. La 84 de ani, Maria Vişoiu e veterană a celui de-Al Doilea Război Mondial, unde a fost “nu rănită, ci ciuruită!”. Explică simplu: “Când a fost cu mobilizările, am fost prima chemată. Aveam şi un fel de-a fi, niciodată n-am zis nu. Mă lăsa un doctor de obosită şi mă lua următorul de odihnită”.
Doamna Maria a fost peste tot în timpul războiului, la Craiova, la Constanţa, la Sibiu. S-a “plimbat” chiar şi cu un tren sanitar, încercând să închidă rănile unei Românii rupte la mijlocul marilor interese ale conflictului global. În război, asistenta a îngrijit pacienţi cărora “cu fierăstrăul din curte le-am amputat piciorul, dezinfectând doar cu iod. Unii trăiesc şi acum. Niculae Marţîncu, din Fălticeni, îmi mai scrie din când în când, întrebându-mă cum mă simt…”.
Deşi nu a regretat niciodată ajutorul umanitar pe care l-a acordat o viaţă, Maria Vişoiu încearcă să uite ororile pe care le-a văzut şi trăit: “Nu prea mă mai uit pe fotografii, am avut o viaţă aşa de grea încât nu mai vreau să mă încarc negativ”.
Aneta Neculau este cea de-a treia româncă în viaţă care a fost răsplătită cu “Florence Nightingale”, cea mai înaltă distincţie a Crucii Roşii la nivel global. 25 de ani a făcut voluntariat, trăind o viaţă dublă. În timpul zilei – supraveghetoare la Direcţia de Telecomunicaţii din Capitală, după program – voluntară.
La cutremurul din 1977 a umblat printre blocuri dărâmate, dând primul ajutor. Mai târziu, în anii ’80, a ajuns dirigintă de curs a Crucii Roşii la Spitalul Militar. Deşi aproape octogenară, doamna Neculau nu se opreşte nici astăzi: “Mai am activitate doar cu copiii din faţa blocului. ‘Tanti, mă doare aici’, le mai dau un pansament…”.
TRASEU
Crucea Roşie, de la propagandă la Mihaela Geoană
Crucea Roşie, cu fondul său umanitar, a fost în timpul regimului comunist, un bun mijloc de propagandă. Întrecerile între ”sanitarii pricepuţi” nu lipseau din nicio instituţie, fiecare ”om nou”, multilateral-dezvoltat, fiind obligat să ştie să acorde primul ajutor. Trecutul de dinainte de comunism e curat, pătat doar de sângele miilor de voluntari care au murit pe fronturile celor două războaie mondiale.
După Revoluţie, Societatea Naţională a Crucii Roşii (cu o istorie care începe demult, în 1876) a traversat o perioadă de incertitudini, dar şi de revenire ”la scopurile originare”, dezbrăcând haina ideologică roşie, care i se aşezase, forţat, pe umeri. În prezent, Crucea Roşie Română e condusă de Mihaela Geoană, soţia PSD-istului Mircea Geoană, preşedintele Senatului.
Articol scris în colaborare cu Vlad Stoicescu și publicat pe 14-15 februarie 2009 în „Evenimentul zilei”.
pentru cine nu stie mash serialul american din 1972-1983 a aparut in romania in 1997 ba la pro tv ba la antena 1 apoi la pro cinema si in prezent acum la sport.ro tot atunci si seinfeld 1989-1997 dar si familia fundy 1987-1998
toti actorii din serial mi-au placut alan alda wayne rogers timothy brown larry linville loretta swit mike farrell mclean stevenson gary burghoff george morgan harry morgan william christopher david ogden stiers jamie farr in film au jucat donald sutherland eliott gould robert duvall sally kellerman timothy brown gary burghoff ultimii doi care jucat si in serialul mash a avut wayne rogers si propriul lui serial medical cu rolul pe care l-a avut in mash si radar de asemenea dupa indepartarea de mash sunt cunoscuti actorii din serial unii dintre ei au jucat si in filme cunoscute dar nu ma refer la wayne rogers mclean stevenson mike farrell loretta swit timothy brown gary burghoff david ogden stiers jamie farr ci la alan alda el rol de medic a mai jucat in spitalul de urgenta cu george clooney sau rol de dictator in aviatorul cu leonardo di caprio everyone says i love you de asemenea cu woody allen asa ca a ramas un nume cunoscut in cinematografie a luat multe premii emmy cu mash dar si dupa mash