„Un film tandru și emoționant realizat de talentata Eva Pervolovici” (Matei Vișiniec).
Acest film al Evei Pervolovici merită cuvintele pe care i le-a așezat, în loc de introducere, de la Paris, Matei Vișniec. Este – exact așa cum scrie scriitorul – un film tandru și emoționant realizat de o regizoare foarte talentată.
Povestea este așa: avem o mamă, o rusoaică, în vârstă de treizeci și cinci de ani, și fiica ei de șase ani. Numele mamei este Lucia, numele fiicei este Marussia (un joc de cuvinte care înseamnă chiar „Rusia mea”).
Cele două nu au adăpost sub cerul liber al Parisului și refuză, categoric, orice întoarcere în Rusia. Lucia, de altfel, refuză şi munca oarecare, fiindcă are planuri mai mari, se pretinde, se închipuie jurnalistă de modă.
Ele călătoresc, călătoresc, călătoresc, dorm în fiecare noapte în altă parte, Lucia schimbă bărbați în căutarea celui care le va salva, Marussia visează și tot obosește. E – evident – un basm postmodern, femeia mare și femeia mică aflându-se în aşteptarea permanentă a ceva minunat care li se va întâmpla. O repetă, o speră. Deznădejdea, acest cuvânt slav, rusesc, nu-și găsește rostul în filmul Evei Pervolovici. E o peliculă care are ceva din candoarea „Hoților de biciclete” şi a altor filme italiene vechi, fără să aibă însă şi forţa lor cinematografică.
Sunt câteva imagini care se uită greu – Marussia ducându-se în Turnul Eiffel, Marussia dorindu-şi un iepuraş negru, viu, Marussia renunţând la ursul ei de pluş pentru că e prea mare, Lucia, îmbrăcată întotdeauna ca o femeie uşoară, în avangarda genţii sale de voaiaj – dar acesta nu este un film „mare”. Şi nici nu trebuie să fie, cinematograful îşi scrie istoria şi prin aceste filme nici mici, nici mari, care plictisesc sau tulbură, în funcţie de o anumite sensibilitate a cordului.
800.000 de euro a fost bugetul acestui film. Veţi întreba, poate, la sfârşit pe ce s-au dus banii aceştia. Nu ştiu răspunsul, nu mă priveşte. Ce ştiu însă e că povestea e bazată pe o istorie cât se poate de adevărată şi că Marussia e chiar fata din adevăr, ceea ce îi conferă filmului o greutate greu de contestat. Filmul a făcut carieră în festivaluri, chiar şi fără să câştige un premiu cu adevărat prestigios. Nici despre premii nu e vorba aici.
„Marussia” beneficiază şi de o mare actriţă, Dinara Drukarova, în rolul Luciei. E o femeie de o sexualitate copleşitoare, care trece, din plin, marele ecran, ceea ce face acest basm postmodern cu atât mai complicat. Căci sunt scene în care nu se vede că mama Marussiei îşi dă trupul bărbaţilor, deşi e limpede că asta se întâmplă. Din timp în timp, copila este exilată – pe un balcon, pe un hol de hotel bun – iar acolo se joacă şi trăieşte în imaginaţie şi nu de puţine ori ne apare mai înţeleaptă, mai matură decât mama ei.
„Marussia” nu se vede cu stomacul, nu este un film ca o lovitură, se poate vedea însă cu inima, ceea ce, veţi fi, poate, de acord, dragi cititori şi dragi cititoare, este cu totul, dar cu totul altceva.
Articol publicat în revista Șapte Seri, 03 aprilie 2015.
