Gabriel Garcia Marquez a fost, așa cum rezultă și din scurtele ferpare întocmite ad-hoc în lumile noastre virtuale, cel mai popular, cel mai iubit scriitor al timpurilor noastre.
Când, la 87 de ani, săvârșește ultimul sacrificiu, cel mai uman dintre toate, însuși Marquez, poate că e mai bine să taci o tăcere care să se întindă pe măcar întreg pământul. Nu se întâmplă însă așa. Căci Gabriel Garcia Marquez a fost, așa cum rezultă și din scurtele ferpare întocmite ad-hoc în lumile noastre virtuale, cel mai iubit popular, cel mai iubit scriitor al timpurilor noastre. Nu judec acest diagnostic, nu-l neg, nu-l contest. Aceasta nu e și ierarhia mea, dar nu mă voi apuca acum să fac precum poetul din Irbit.
I-am preferat pe alții lui Marquez. Nu mă justific. Explic: Marquez a scris literatură cu o forță excepțională, cu o lejeritate de fenomen inccesibil altor oameni care se întâmplă să aibă ca meserie, ba chiar ca vocație, scrisul.
A aruncat în jur frumusețe, așa cum un curcubeu, cum o furtună în larg, cum un răsărit, cum un apus, cum uneori ploaia, cum doar bunul Dumnezeu pot.
L-am citit dintotdeauna ca pe o desfășurare de energii care nu ne sunt comune, și, nefiindu-ne comune, nu ne sunt date și nouă celor care sperăm că prin mai mult talent, mai multă disciplină și mai multă șansă vom da cândva o carte care nu să se rușineze de apropierea veacului de singurătate. Marquez, cu frazele sale luxuriante, nesfârșite, te face, însă, să-ți vezi această îndrăzneală în tot absurdul ei. În biblioteca personală, pe raftul lui Gabo nu mai stă nimeni. Mă agăț de acea solitudine ca de cineva care știi că te-ar putea oricând părăsi.
Și caut, acum, la moartea sa, o vijelie în adâncul meu și mă înspăimântă liniștea de care dau. Nu e liniștea din ghearele nebuniei. E altceva: la moartea lui Marquez îmi amintesc, într-un carusel magic, atâtea cuvinte din care a făcut Macondo, din care a făcut oamenii pe care i-am luat cu noi, martori tăcuți, dar nu întotdeauna, orbi, dar nu lipsiți de conștiință, ai măruntelor întâmplări care au fost viețile noastre.
În ziua morții sale, îmi amintesc totuși – de la primul la ultimul rând – o singură carte. Este, probabil, cea mai îndepărtată de perfecțiune. Este singura care m-a lăsat vreodată să cred că mi-ar fi putut fi îngăduită și mie. Crezând aceasta, pe ea am iubit-o cel mai mult. Cartea aceasta este “Cronica unei morți anunțate”.
Dintre toți oamenii pe care Marquez i-a ucis cu sălbăticie, cu necesitate, cu dragoste, oameni care deși de mult muriseră continuau să stăpânească pământul, la Santiago Nasar m-am gândit când am aflat că magul columbian și-a început, la 87 de ani, cea mai lungă dintre călătorii.
Da, la Santiago Nasar, care în clipa dinaintea sfârșitului anunțat se ținea drept, mândru, iar „chipul său sarazin cu cârlionții răsculați era mai frumos ca niciodată”.
Oamenii, oamenii adevărați vreau să spun, nu sunt niciodată doar biografia lor. Pe Marquez îl așteaptă o lungă nemurire – asta știe oricine. Eu aș vrea să mi se confirme, fie și într-un vis ceva mai îndelungat, că într-adevăr, cum îmi impune inima să cred, la fel ca Santiago Nasar, în clipa morții sale, Gabo avea cârlionții răsculați și era mai frumos ca niciodată.
Articol publicat și în Ziarul Metropolis, la 18 aprilie 2014.
