Marius Manole (36 de ani) este, la această oră, cel mai distribuit actor de teatru din România și, poate, cel mai iubit. Aceasta este povestea începuturilor sale – o colecție de povești adevărate din copilărie și adolescență, întâmplări dintr-un Iași fantastic, pe care actorul îl poartă cu el pretutindeni.

Au venit ai tăi pe la tine să-ți vadă casa din București?

Nu.

Dar vor veni?

Era vorba că vin acum de Paște, doar că mama a auzit la televizor că va fi frig și n-au mai venit. Au zis că vin în iulie.

Ce e în iulie?

Nu e nimic. E cald afară. Mama are astm și nu suportă să stea în casă cu animale. Și eu am și câine, și pisică, va trebui să văd cum să îi ascund de ea. Câinele îl bag într-o cușcă, cu pisica e mai greu. Pisica nu o sa stea în nicio cușcă.

Cu ce bani ți-ai luat casă?

Cu banii altora. Am împrumutat de la prieteni.

Toată viața ai cheltuit bani din viitor?

Tot timpul. Când eram elev jucam deja la teatru, la Naționalul din Iași, mă împrietenisem cu actorii și mai mergeam la bar. Nu aveam bani niciodată, îți dai seama. Și mă duceam la barul ăla, și era fața mea pe ușă cu datoriile. Poza mea pe ușă! Tot timpul!

Și cum reușeai să îți achiți datoriile?

Nu știu, dar reușeam. Nu știu, nenică! Atunci când îți era lumea mai neagră, apărea un prieten: „Lasă, bă, că îți dau eu”. Și îmi dădea – ba un ban, ba o masă caldă. Nu e multă logică în povestea asta.

Ai tăi erau oameni simpli?

Foarte simpli. Tata era maistru.

Unde era maistru?

La fabrica unde lucra și mama. Era chiar maistrul lu’ mama.

Așa s-au cunoscut?

Uite că nu știu cum s-au cunoscut. N-am avut curiozitatea să mă interesez. Chiar! Îmi închipui că așa s-au cunoscut, că doar nu mergeau la întâlniri pe vremea aia. Mama era țesătoare. Țesea covoare.

Și talentul ăsta artistic de unde îți vine dumitale?

Cred că de la tata.

Era talentat?

La toate nunțile, la toate botezurile făcea spectacol. Era sufletul petrecerii.

 

MARIUS MANOLE A AVUT BUCURIA PAHARULUI, DAR A RENUNȚAT LA EA

 

Cânta, ce făcea?

Zicea bancuri. Trăgea la măsea și zicea bancuri. Am avut și eu darul ăsta, al paharului, dar am renunțat la el. La noi, la moldoveni, e bucuria asta a paharului.

Să fie nunta nuntă!

Așa, așa.

Dar cu bancurile ai rămas?

Deloc. Urăsc oamenii care spun bancuri. Nu-i suport.

Dar tu cum întrețineai atmosfera?

Nu cu bancuri. Cu întâmplări din viața de zi cu zi, mai degrabă. Vorbesc mult, vorbesc foarte mult, insuportabil de mult. Dar nu suport actorii care spun bancuri, nu suport actorii care când te văd încep să-ti spună un banc. „Îl știi pe ăla cu…?“. „Nu, și nici nu vreau să știu”.

Deci, talentul e pe linie paternă, intuiești.

Da, așa zic.

Dar din alte ramuri ale arborelui genealogic, nimic?

Din ce cunosc, nu.

Ești singurul care a ajuns la București?

Da. Foarte puțini au venit și în vizită, nu ți-am zis? Am niște rude care locuiesc la Londra. O verișoară care e profesoară, dar în rest nu prea au părăsit Moldova. Ai mei sunt cam prima generație încălțată.

Bunicii?

Mai trăiește bunică-mea – la ea, la țară.

 

MARIUS MANOLE ESTE UN OM FOARTE RELIGIOS

Și cu credința care era relația la tine acasă?

În familie la mine, mama nu era extrem de credincioasă. Nu aprindea candela în fiecare dimineață sau alte lucruri de genul acesta. Nu mergea des la biserică. Aveam, cred, o icoană în toată casa, dacă o aveam și pe aia.

De Paște și de Crăciun cum era?

Le sărbătoream ca pe niște sărbători de pus masa și de mâncat, n-aveau nicio încărcătură religioasă.

Și tu? 

Eu sunt religios.

Cum așa?

Nu știu. E adevărat că bunică-mea de la țară, din partea mamei, e extrem de credincioasă. Dar e o credință destul de vecină cu superstiția, așa. Cam la prima mână. Trebuie să credem că uite ce a zis părintele, că dacă ne spălăm cu apa asta în care a stat oul, o să avem noroc tot anul și d-astea.

Din ce sat e ea?

E dintr-un sat care se cheamă… Nu mai știu cum se cheamă! E mai departe de Poplaca. Iar Poplaca e un fel de capăt al lumii. Nu mai știu, pentru că bunică-mea nu e, de fapt, de acolo.

Cum nu e?

Nu e. S-a recăsătorit acolo, dupa ce a murit bunică-miu. Copiii, printre care și maică-mea, s-au cam opus acestui mariaj. Era invers ca la familiile normale: copiii se opun căsătoriei mamei lor! Dar, na, așa mai e pe la noi, la moldoveni. Și de acolo nu e nimeni, bunică-mea s-a dus peste niste dealuri și s-a îndepărtat foarte tare de orașul Iași, drept care vreo cinci ani nici nu s-au vizitat. După care s-au împăcat.

O epopee.

Deci maică-mea n-a fost de acord cu măritișul maică-sii, da?

Cu primul bunic ce s-a întâmplat?

A murit, săracul. Dar deși nu era nimeni de acolo, eu am crescut acolo.

Îți plăcea?

Îmi plăcea și nu-mi plăcea, eu fiind, totuși, un copil venit de la Iași. Sunt în zodia Balanței – mie toate lucrurile îmi plac și nu îmi plac, în același timp. Sunt bucuros acum că am mâncat somonul ăsta (n.r. – interviul s-a desfășurat într-un restaurant de lângă Teatrul Bulandra, în zona Grădina Icoanei din București, iar actorul a degustat, cu această ocazie, un pește), dar mă gândesc că poate mai bine nu-l mâncam. Toată viața mea cam așa s-a desfășurat. Toate deciziile mele au fost și bune și rele, în același timp.

Și echilibrul cum îl găsești?

Păi, uite așa!

Și la țară?

Nu prea-mi plăcea, că aveam doar un verișor pe acolo cu care să mă joc. Era mai mic decât mine și făceam din el tot ce voiam. Îl speriam, îl băteam. Fii atent: i-am zis o dată că, dacă nu învață până la ora patru tabla înmulțirii, trag cu arcul în el și, după ce trag, îl mai trimit și înapoi la Iași, la maică-sa! Și fii atent la ce-ți zic: se face ora patru, și vară-miu nu învățase tabla înmulțirii. Și la patru, când să trag eu cu arcul în el – aveam arcul îndreptat spre el, să trag – , chiar atunci a intrat pe poartă maică-sa! Mă, îți dai seama? Puterea gândului! Eu cred foarte tare în puterea gândului.

El a crezut că au legătură aceste lucruri?

Nu el. Eu. Nu înțelegi? Eu le-am făcut posibile cu mintea mea.

Câți ani aveai?

Cred că eram prin clasa a treia. Sau poate că a patra. Nu mai știu. Eu toată viața am crezut în puterea minții.

Și cu Dumnezeu în ce relații ești?

Păi, tot pe baza asta, cu puterea minții. Eu sunt mai credincios decât mama. Am mai multe icoane decât are mama.

La biserică te duci?

Mă duc, dar nu prea des, că n-am timp. Ca oricare alt lucru din viața mea – mi-ar plăcea să îl fac și nu îl fac. Dar mi-ar plăcea să am timp să merg la biserică.

Te liniștește atmosfera aia?

Foarte mult.

Îți place ritualistica de la biserică?

Da.

E și acolo tot un fel de teatru, de spectacol.

Da, e mereu același spectacol, practic. Îmi place. În general, încep să îmi placă lucrurile ordonate. Pe mine – care am fost toată viața nu dezordonat, ci haotic, nenică – încep să mă enerveze lucrurile care sunt în dezordine și pe care nu le pot ordona. Dacă mă duc undeva prin țară și rezerv un hotel, și acolo găsesc altceva decât ce știam eu că am comandat, nenică, mă apucă niște nervi… Tremur!

Vârsta.

Nu știu dacă e vârsta. Altădată eram mulțumit dacă aveam un acoperiș deasupra capului. Dar m-am schimbat.

Toamna te întorceai la tine acasă, la Iași. Acolo unde stăteai, într-un cartier muncitoresc?

Nu chiar, eram destul de în centru, într-un bloc, la etajul cinci. Un cartier foarte OK, școala mea era în spatele blocului.

Nu era periferie.

Toată viața mea am stat numai în centru. N-am stat niciodată la periferie, în niciun oraș.

Deci nu te băteau copiii pe la periferie să-ți mănânce sendviciul.

Nu, dar mă băteau în centru.

Ai pățit asta?

Păi da, pentru că eram un copil foarte mic la stat, prăpădit, pricăjit. Și mai eram și enervant. Adică și eu m-aș bate, dacă m-aș întâlni acum pe stradă.

Erai tare în clonț?

Aici semăn cu maică-mea. Moldoveancă. Spuneam tot, îi pâram, eram ceva îngrozitor. Și cum mă prindeau, mă băteau.

Și tu ce făceai?

Mai fugeam, mă mai prindeau, deși fugeam bine; eram recunoscut pentru fuga mea. Și după ce mă băteau, plângeam, mă duceam acasă și mă mai bătea și tata că am facut eu ceva, altfel nu luam bătaie degeaba. Și uite așa trecea ziua. Altfel, ne jucam.

Ce?

Dar ce nu ne jucam! „Șapte pietre”, „Rațele și vânătorii”, tot. Dacă nu dărâmai pietrele alea, mi se pare că luai câte o pedeapsă – sărută-l pe ăla, sărut-o pe aia, că de-asta se jucau jocurile astea, erau doar un pretext să se pupe copiii între ei. Mai jucam „Flori, fete, filme sau băieți”.

Și erai bun la jocurile astea – erai vreun lider sau erai ultima găină din coteț?

Ultima găină nu eram niciodată, eram oarecum un lider, că aveam o inteligență nativă. Mă dumiream eu repede care e treaba, îmi mergea mintea, mă prindeam.

 

MARIUS MANOLE NU ȘTIE NIMIC DIN FIZICĂ, CHIMIE, MATEMATICĂ ETC.

 

N-ai fost vreun tocilar.

Niciodată. Drept dovadă că nici nu știu nimic. Nimic din chimie. Nimic din fizică. Nimic din matematică. Nimic. Le prindeam ușor, dar dacă nu le prindeam reușeam eu să-i păcălesc pe profesori, la modul că ajungeau să-mi spună: „Vezi că mâine te ascult!“. Și învățam și eu lecția aia de a doua zi și gata, nu era așa de greu. Habar n-aveam nimic în afară de lecția aia, chiar dacă aveam zece în catalog.

Nu erai nici vreun viteaz.

Nu eram. Eram sprinten la minte, dar și la fugă. Am făcut atletism. Aveam și viteză, și rezistență. Am fost și la concursuri de atletism, am luat și diplome. Le are mama pe acasă.

Aveai calități fizice.

Aveam. Numai că eram mic și slab. Dar, la atletism, e bine uneori să fii mic și slab.

Cum ai renunțat la sport?

N-am renunțat neapărat, dar parcă eram prea mic. Altfel, eu voiam să fac de toate: aș fi vrut să fac gimnastică, aș fi vrut să fac tenis de masă. Am făcut tenis de câmp vreo două luni, am făcut karate.

Erai hiperactiv, te trimiteau ai tăi ca să scape de tine de acasă.

Nu mă trimitea nimeni, mă duceam singur. Ai mei habar n-aveau pe unde umblu.

Nici cu teatrul n-au știut.

De unde să știe?

 

MARIUS MANOLE A CRESCUT ȘI EL CU CHEIA DE GÂT

 

Dar nu se întrebau pe unde umbli?

Nu. Că eram cuminte. Dacă ziceam că la trei sunt acasă, la trei eram acasă. Eu sunt din generația cu cheia la gât, părinții mei plecau de dimineață și mai veneau pe la trei-patru după-amiază. Și trebuia să îmi umplu timpul și să am și grijă de casă. Și dacă nu dădeam foc la casă, înseamnă că aveam grijă și că se puteau baza pe mine, nu? Cam așa se punea problema. Îmi ziceau să nu primesc copii în casă…

Dar bineînțeles că tu primeai.

Evident.

Și ce făceai cu copiii ăștia?

Ne uitam la diapozitive, făceam spectacole.

Jucai în ele?

Făceam bilete de hârtie, le vindeam cu trei lei sau cu cinci lei, făceam și bani.

Deci aveai și spirit de antreprenor. Și când ți s-a pierdut spiritul de antreprenor?

Nu știu când s-a pierdut, dar începe să-mi revină. Cel mai tare mi-ar plăcea acum să-mi deschid un restaurant, dar nu o să îți spun de care, că e o idee la mijloc, un fel de restaurant la mine acasă. Mi-ar plăcea să fac bani, nu-ți ascund.

Ai abilități de bucătar?

Îmi place foarte tare să gătesc. Și îmi ies lucrurile, fără să fi făcut nicio școală în sensul ăsta. Tot așa – de la sine. Și pâinea mi-o fac singur, în ultimele trei zile mi-am făcut singur pâinea.

 

MARIUS MANOLE ARE NOSTALGIA PRIMULUI PILAF GĂTIT. I-A IEȘIT CAM APOS

Ți le-ai descoperit acum, la maturitate, sau le știai dintotdeauna?

Îmi aduc aminte că prima dată am facut un pilaf când eram la Focșani. Am plecat de acasă. De tot, adică. Mă angajasem la Focșani. Și am plecat de acasă la gară cu o pernă în sacoșă.

Perna aia ai târât-o după tine prin țară?

Perna nu, fața de pernă am avut-o opt sau nouă ani. Era dintr-un anumit material, unul dintre puținele pe care pot să dorm. M-am dus la Focșani și prima dată în viața mea am luat salariu. Și cu primul salariu în mână… l-am băut tot cu colegii. În câteva ore, nu mai avea niciunul nici un ban. A doua zi… ce facem? Că ne era foame. O sun pe mama, zic: „Mamă, uite, am niște orez, am niște carne, și aș face niște pilaf, dar nu știu cum…“.

Nu mai gătiseși niciodată.

Nu.

Câți ani aveai?

Vreo douăzeci și doi. Și atunci am făcut pilaful ăla. Mi-a ieșit foarte bun. Cam apos, dar bun. Atunci am gătit prima dată, într-un apartament, în Focșani, la un aragaz, pentru mine și alți actori, colegii mei.

Dacă erați mai cumpătați, ați fi avut bani să mâncați.

Categoric. Dar cum să fim cumpătați la prima leafă?

Ce leafă aveai?

Nu mai știu, dar destul de mare. Cred că vreo zece milioane, o mie de lei în banii de azi. Nu mai știu. Ne-am cumpărat adidași, i-am făcut praf, îți dai seama.

Și jucai de banii ăia?

Nu. N-am jucat mai nimic la Focșani.

Hai să revenim la copilărie. Făceai spectacole, le vindeai, ca să zicem așa. Fotbal jucați?

Nu. „Pătrățica“, un fel de tenis cu piciorul. La asta eram bun. Fotbal n-am jucat niciodată, în cadru organizat adică.

Văd că ai tăi s-au ocupat de educația ta, nu te-au lăsat chiar de izbeliște. Ți-au luat și minge?

Mi-au luat.

Se uitau ce note ai în catalog?

Păi, ce bătăi îmi luam…

De la mama sau de la tata?

De la tata.

Adidași nu îți luau, sau cum?

Da, nu pot să zic că mi-a lipsit ceva; îmi luau de toate, dar cu măsură, așa. Nu mi-a lipsit absolut nimic, n-aveam fițe.

Ai tăi aveau mașină?

Nu. Foarte târziu, după Revoluție, și-au luat o Dacie. N-am avut casetofon, am avut un televizor și un radio Gloria.

La ce te uitai?

La tot. Dar nu erau decât două ore pe timpul ăla. Era destul de puțin totul ăsta.

Cei mai buni prieteni ai tăi din copilărie?

Eu, ca și cum; eram prieten cu toată lumea. Nu-mi place să mă cert – foarte rar mă cert cu cineva.

Dar n-ai un prieten din copilărie să-l ai și acum – după treizeci de ani?

Nu, n-am. Din păcate, probabil. Nu știu. Nu știu cum era mai bine – să am sau să n-am? Ți-am zis: sunt Balanță. Totul e și bine, și rău.

 

Interviu publicat în „Suplimentul de cultură”, 8 iunie 2015

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here