Ali Eskandarian a fost un muzician și un romancier iraniano-american. A trăit treizeci și cinci de ani. A fost omorât la New York, pe 11 noiembrie 2013.
Ali Eskandarian se învârtea în anturajul formației “The Yellow Dogs” („Câinii galbeni”). Cântau împreună, fuseseră în turnee, trăiau întocmai ca niște mari staruri rock, deși nu erau deloc staruri rock. Nu contează. Artiștii sunt artiști, indiferent de cota lor de piață, ba chiar, tot mai des, împotriva ei.
În această lume populată de droguri și versuri și femei și iluzii se învârtea și Ali Akbar Mohammed Rafie. Apoi, l-au alungat. El fusese izgonit din acest paradis al promiscuității. El s-a răzbunat. El este cel care a apăsat trăgaciul, ucigând doi dintre „câinii galbeni”, ucigându-l pe Ali Eskandarian. La sfârșit, celălalt Ali s-a sinucis.
Muzica lui Ali Eskandarian e, acum, la un link distanță, pe youtube, și știu că o veți asculta deîndată ce veți termina acest text sau – dat că suntem în timpul în care suntem – poate chiar înainte.
Ali era un bărbat nu înalt, el își îmbrățișa chitara cu un gest din altă lume, el avea ceva din tânărul Rogers Nelson pe care îl cunoașteți drept “Prince”. Toate cântecele sale erau triste, fiindcă toate erau cântece de dragoste, așa cum sunt, în definitiv, toate cântecele adevărate.
Ali Eskandarian era poet. El știa, deci, ce înseamnă deznădejdea, era fragil și știa să zboare, visa departe, avea viziuni și nu se preda. El știa ce înseamnă curajul de a începe fiecare nouă zi.
Lui Ali Eskandarian i s-a publicat o singură carte – „Anii de aur”. Era convins că acesta este „marele roman iraniano-american” și propunea să îi spunem chiar așa, până când cineva îi va demonstra că a greșit. Dar Ali Eskandarian n-a greșit. Cartea aceasta este acel mare roman. Ea va deveni, în deceniile care vor urma, o carte-cult și va sta, pentru totdeauna, sus în literatura lumii, sus, sus, lângă Kerouac.
„Anii de aur” are totul: ritm, stil, miracol. Personajul lui Ali – un muzician, un imigrant, un copil al războiului, la fel ca Ali cel real – rătăcește între trecut și ce va urma, între orașe și țări și femei și droguri, cântă alături de niște puști și speră la renaștere. E incredibil cât se pot droga acești oameni – el și puștii! Nici nu știu dacă așa ceva este posibil într-o realitate lipsită de supradoze.
Aleg, însă, să îl cred până la capăt pe Ali Eskandarin, și să îi citesc romanul ca pe o autobiografie, doar puțin exagerată, ca pe o extraordinară carte de memorii. Fiindcă el nu lasă nicio clipă, nicio frază, impresia că este artificial, că „face” literatură. Ali Eskandarian, scriitorul, se autodevorează, e crud, e nemilos, e cinstit.
Sunt în „Anii de aur” rânduri care vor intra în istorie, dacă nu au intrat deja, rânduri despre război și despre viața în conformism și despre dezamăgirile acestui început de mileniu, care va rămâne, iată, singurul din viața sa.
Nu o singură dată am închis această carte, fiindcă îmi era tot mai greu să înaintez printre tristețe și vise spulberate până la inima marelui Ali. În plus, aveam nevoie de timp să îmi revin după câte o imagine pe care continui să cred că marele Ali a adus-o cu el dintr-una dintre viețile sale precedente.
Se trăiește într-o viteză amețitoare în „Anii de aur”, paginile sunt vrăjite și zboară și nu știi când se așterne sfârșitul. M-am despărțit deja de Ali Eskandarian, îl voi reciti, poate, când și când.
Iau, însă, cu mine, pentru mai târziu, pentru totdeauna, această imagine: imaginea unor șobolani care zboară spre cerul indigo, fiindcă și ei, șobolanii, au dreptul la vise, la fel ca noi, ceilalți. Sunt ani – ani deloc de aur – de când nu am citit ceva mai cumplit și mai frumos.
Suplimentul de cultură, 30 ianuarie 2016
