Văd, la muzeu, tineri nepăsători lângă un Mourinho de ceară – un exponat vechi. Văd tineri bombardați cu iluzia că Pep va mântui Premier League.
Plouă, pentru a cincea repriză, dar nu ultima, în această duminică, la Londra. Totul e conform realităţii cunoscute. Domneşte în continuare Regina Elisabeta a II-a. Informez, căci e datoria unui ziarist să se asigure de asta zilnic, să verifice informaţia. E duminică, 7 februarie, chinezii îşi văd de anul lor nou chinezesc, ei sunt cu ale lor, şi îi privesc cu melancolie, în trena unei veri la Beijing.
Nici londonezii nu-mi sunt străini. Am trăit aici, suporter, Jocurile Olimpice din 2012. Parcă ar fi trecut un secol de atunci! Sunt tot mai mulţi români pe străzi. Au tot venit, în ultimii doi ani, infirmiere şi muncitori în construcţii, şi studenţi şi finanţişti. Lumea se micşorează. Mă refugiez într-un pub în vederea consumării partidei dintre Chelsea şi Manchester United. Îmi place să vin la Londra duminica şi să văd un meci de fotbal într-o cârciumă, cu englezii. Să ascult comentariile lor ironice, politicoase, dure, oneste despre joc.
Dar nu e o vreme bună pentru fotbal în Insulă. Sunt zilele rugby-ului, dictate de cele mai bune şase naţiuni în domeniu. Până şi un Chelsea Londra – Manchester United trece în plan secund când e concomitent cu un Irlanda – Ţara Galilor. Autenticitate. Despre asta e vorba. Stamford Bridge! Ultima oară am ajuns pe acest stadion într-un început de ianuarie acum şapte ani. Era un meci oarecare, deci excepţional, de Cupa Angliei. Chelsea s-a împiedicat atunci de o divizionară mică. A făcut un egal chinuit. Nimic surprinzător pentru cea mai bună competiţie din lume. Rămîn la credinţa că echipele care câştigă Cupa Angliei sunt, de facto, cele mai mari echipe din lume.
Chelsea Londra, astăzi, joacă prost. Şi Manchester United joacă prost. Şi Guus Hiddink şi Louis Van Gaal par, pur şi simplu, depăşiţi. Doi antrenori olandezi de succes de la sfârşitul mileniului precedent. Manchester United pierde victoria în prelungiri, deşi nu ar fi meritat-o. Nici Chelsea Londra nu ar fi meritat-o. Un nou egal chinuit. Destinul e, uneori, cinstit.
Pub-ul e plin, aşa cum e întotdeauna, indiferent de meciul de pe ecranele suspendate. Nimeni nu suferă aici nici pentru Chelsea, nici pentru Manchester United (care are mai mulţi suporteri, chiar şi în Londra). Sunt două formaţii în criză, care şi-au pierdut identitatea, în ciuda banilor din registrele contabile. Traversează sezoane gri, şi nu e doar atât. Nu, nu.
Mă uit la meci cot la cot cu englezii. Constatăm împreună. Tot mai puţine legende pe teren – Terry la gazde, Rooney la oaspeţi, în rest mulţi milionari cu locuri de muncă întâmplătoare. Totuşi, o promisiune: Jeese Lingard, de la Manchester United. Douăzeci şi trei de ani. Aripă. Dacă mai poate fi cu adevărat vorba de aşa ceva la Manchester United după Giggs.
Şi ceva, totuşi, lipseşte. Undeva, s-a pierdut o busolă. E duminică seară la Londra, şi banii nu pot cumpăra totul. Da, ceva lipseşte.
Articol publicat în Gazeta Sporturilor, 10 februarie 2016.
