Citesc „Femeia de hârtie” (de Rabih Alammedine) în Orientul Mijlociu. Sunt în Palestina. Nu e nici cinci dimineaţa, glasul muezinului m-a trezit. Nu mai pot adormi. Iau o carte de pe noptieră. Mă pierd în cartea lui Rabih Alameddine. Citesc, citesc, citesc.
Sunt convins că acest roman este scris de o femeie. Merg spre coperta a treia şi aflu că m-am înşelat. Rabih Alameddine (născut în 1959) este un bărbat din Iordania, crescut în Kuweit şi Liban, care a mai trăit în Anglia şi în Statele Unite ale Americii, a studiat ingineria la Los Angeles, iar în prezent se împarte între Beirut şi San Francisco. Mă uluiesc.
„Femeia de hârtie” este scrisă cu o sensibilitate de care nu credeam în stare vreun bărbat. Am greşit. Această carte este una dintre cele mai feminine, mai delicate, mai emoţionante cărţi pe care le-am citit de la Michael Cunningham încoace. Totul este metaforă la Rabih Alameddine.
În carte, personajul principal este Aaliya, o femeie de şaptezeci de ani cu părul albastru, care a lucrat toată viaţa într-o librărie şi care, singură într-un apartament în Beirut, traduce în limba arabă cărţile care au cucerit-o. Este divorţată, nu are copii, şi cel mai mult pe lume crede în litere. Nu intenţionează să predea altor priviri munca ei.
Aaliya, care înseamnă cea superioară, ţese, neştiută, pânza unei comori fără precedent. Desigur, am exagerat. Nu ea este personajul principal, ci dragostea pentru literatură. O dragoste feroce, o dragoste sălbatică, o dragoste care poate totul. De la Roberto Bolano (nu întâmplător evocat de Rabih Alameddine), nu am mai întâlnit o asemnea odă adusă iubirii de cărţi!
Rabih Alameddine spune despre personajele sale aşa: „Cred că după ce ai creat pe de-a întregul un personaj, dacă scriitorul – şi e vorba despre mine, în acest caz – chiar iubeşte personajul cu pricina, faptul se simte. Personajul ajunge să poată fi iubit. Ăsta-i adevărul, rareori găseşti o fiinţă completă de care să nu te îndrăgosteşti. Poate că în răstimpuri îţi vine s-o omori, poate că ai plesni-o şi ai arunca-o de la etaj, dar tot o poveste de dragoste rămâne. Şi în asta constă, cred eu, ceea ce cuprinde un roman bun”.
Citesc. Credincioşii musulmani şi-au terminat de mult prima rugăcine a zilei. „Femeia de hârtie” mă subjugă. Mă supun.
Am câteva pretenţii de la o carte. Una este să îmi deschidă fereastra către epoca istorică în care se întâmplă. Altfel, văd în ea textualitate sterilă – uneori fermecătoare, dar sterilă. Alameddine face asta: putem afla multe despre Beirut, despre relaţiile dintre femei şi bărbaţi, despre războaiele care sfâşiau Orientul în anii 1970-1980, cum şi astăzi, chiar acum, o fac.
În ultimii cincizeci de ani, Aalyia a tradus treizeci şi şapte de cărţi, dacă îşi aduce aminte exact. Şi dacă ar fi să aleg un singur fragment care să rezume această magnifică scrisoare de dragoste pe care Alameddine o scrie literaturii, atunci acesta este fragmentul: „M-am abandonat cu mult timp în urmă unei pofte oarbe pentru cuvântul scris. Literatura e groapa mea cu nisip. E locul meu de joacă, în ea îmi construiesc fortăreţele şi castelele, acolo petrec momente glorioase. Lumea din afara acelei gropi cu nisip este cea care îmi face necazuri. M-am adaptat prin îmblânzire, deşi neconvenţională, la această lume vizibilă, ca să mă pot retrage fără mare dificultate în lumea mea interioară, a cărţilor. Transmutând această metaforă nisipoasă, dacă literatura este groapa mea de nisip, atunci lumea reală este clepsidra mea – o clepsidră care se scurge cu fiecare fir de nisip. Literatura îmi dă viaţă, iar viaţa mă ucide.”
Citesc aceste cuvinte ale Aaliyei, aşa cum priveşti un chip într-o oglindă. Aici, în acest text, în Orientul Mijlociu, mult dincolo de zori, în Palestina, într-o carte scrisă de un bărbat din Beirut care are superputerile de a simţi ale unei femei, am ajuns, în sfârşit, acasă.
Articol publicat în Suplimentul de cultură, 16 aprilie 2016.