“Leviatan”-ul lui Andrei Zviaghinţev are deja o istorie. A primit Globul de Aur (cel mai bun film vorbit într-o altă limbă decât engleza), a luat un premiu important la Cannes (pentru cel mai bun scenariu), dar nu și Oscarul (pentru cel mai bun film străin, desigur).

Trebuie să știți că Leviatan-ul este un monstru biblic marin. E evocat și în Psalmi și în Cartea lui Iov și în Cartea lui Isaia. Leviatanul acesta este – conform Bibliei – unul dintre prinții Iadului, mai exact un gardian al tărâmului întunericului. Iar Leviatanul „se uită de sus la toți cât sunt de puternici și este împărat peste toate fiarele sălbatice”. Nu e, deci, o poziţie bună să îl ai pe Leviatan  împotriva ta.

Andrei Zviaghinţev alege tocmai această alegorie crudă pentru a demasca felul în care sunt înţelese puterea şi spiritualitatea în Federaţia Rusă. Făcut cu bani obţinuţi (şi) de la Ministerul Culturii, “Leviatan”-ul arată intestinele din ţara lui Putin, exact aşa cum ni le închipuim în imaginarul colectiv european.

Vedem: o Rusie coruptă până la cord, în care aceia care au puterea o abuzează, iar cetăţenii se dedau din plin beţiilor cu votcă. Mai vedem: preacurvia părţii femeieşti şi a părţii bărbăteşti şi făţărnicia înaltelor feţe bisericeşti. Şi: o lume căzută în păcat, care mai poate fi salvată doar de lacrimile unui copil care încearcă să fugă, să fugă, să fugă, deşi nu are unde, căci la orizont rămân întotdeauna rămăşiţele trupeşti ale altui monstru marin şi, mai departe, valurile, într-un etern uragan.

Andrei Zviaghinţev a făcut, deci, un film-protest care va deveni, în actualul context geo-politic, un previzibil film-cult. El îşi alege un Iov din rândul mecanicilor auto cu aplecare spre băutură. Numele Iov-ului său este Kolya. Şi peste Kolya încep să se abată toate durerile: primarul îi ia casa şi pământul, apropiaţii îl trădează, îşi pierde soţia. Copilul care plânge lângă rămăşiţele trupeşti ale monstrului marin este fiul său. Ştiţi, cuvântul „deznădejde” este un cuvânt slav, la origine.

Sunt aici câteva tipologii: primarul, oamenii primarului, preoţii ortodocşi cu funcţii, preoţii ortodocşi simpli, oamenii de rând, care în timpul liber preferă să se strângă pe un câmp şi să tragă la ţintă în sticle şi în portrete de mari lideri ruşi – astăzi defuncţi. Se trage în Brejnev, se trage în Lenin, se trage în Gorbaciov. Nu se trage în Elţân, considerându-se că nu are anvergura istorică necesară.

“Leviatan” are şi pretenţii estetice ridicate. Se filmează scântei înălţându-se la cer din focuri în noapte. Cu toate acestea, nu mi-a plăcut “Leviatan”-ul până la delir. E excesiv de limpede, în ciuda abuzului de simbolistică.

Ca o critică a Rusiei de azi, “Leviatan” cu siguranţă rezistă, ca film care vrea să se apropie de marile teme ale gândirii umane, care îşi propune să se ia la trântă cu sensul vieţii pe pământ şi însuşi bunul Dumnezeu – nu.

La sfârşit, am rămas cu o singură întrebare, deloc propagandistică: unde e Mosfilm-ul de altădată? Pentru că în vechile, marile filme ruseşti, întotdeauna există, dincolo de toată mistica, o umanitate profundă, o umanitate autentică, o umanitate emoţionantă. Din “Leviatan” nu ştiu cine rămâne om.

 

Articol publicat în revista Șapte Seri, 19 martie 2015.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here