Azi, 5 aprilie, fostul mare fotbalist împlinește 58 de ani.
1990. E iunie. N-am împlinit încă șapte ani. Mondialul italian este cel cu care deschid ochii către fotbal. Fotbalul era pe atunci o minune, ochii mei erau mari.
Primul meci pe care îl înțeleg, îl înțeleg cu adevărat vreau să spun, cu toată greutatea sa simbolică, este România-Uniunea Sovietică, scor 2-0. Ambele goluri au fost marcate de Marius Lăcătuș. Nu e greu de bănuit că a devenit jucătorul meu preferat.
Meciul l-am văzut la un televizor parțial color, în timp ce bărbații îi înjurau cu voluptate pe sovietici, din cauza lor și a tâmpitului de Ceaușescu n-avusesem noi portocale și mașini de spălat automate. Dar uite că exista Lăcătuș. El era o răzbunare.
Niciodată nu m-am vindecat de minunea pe care am văzut-o atunci, în prima copilărie. Am fost gata să îi iert lui Marius Lăcătuș orice greșeală în numele acelui act de magie.
1993. Am zece ani. Lăcătuș s-a întors la Steaua, după sezoane mai degrabă modeste la Fiorentina și Ovideo. La Steaua e acasă. Ascult “Fotbal minut cu minut”, e emisiunea mea preferată. Sunt în curtea bunică-mii, ascult și lovesc o minge de gard, aparatul de radio e scos pe geam.
Nu știam, n-am vorbit despre asta niciodată, dar Lăcătuș pare să fie și jucătorul preferat al bunicii mele, căci deodată o aud cântând: “Uite acuș-acuș/ vă dă golul Lăcătuș”.
Cred că nu am auzit bine, dar bunică-mea continuă: “Lăcătuș, Lăcătuș/ de ferestre și de uși”.
“Știi cum arată Lăcătuș?”, o întreb, deși bănuiesc răspunsul. Bunică-mea nu vrea să se uite la televizor, așa că n-are de unde să-l știe, are doar aparatul de radio, îmi spun. Dar greșesc.
“Sigur că-l știu, îmi spune, e un băiat cu păru-n ochi, i-am văzut poza într-un ziar”. “Și ți-a plăcut de el?”. “Îmi place numele lui”, îmi spune. “Și mie”, îi spun. La bunică-mea totul întâi prin ureche, nu prin ochi. Ascultăm împreună mai departe.
1994. E cea mai frumoasă vară a vieții noastre de microbiști. De sub cerul Americii lipsește ceva și va lipsi întotdeauna: Lăcătuș.
1999. Sunt elev de liceu deja. Steaua și Rapid se luptă pentru titlul de campioană a României, care pe vremea aceea încă însemna ceva. E primăvara în care la București a venit Papa Ioan Paul al II-lea, sfântul.
Îl iubesc pe Lăcătuș, ca la șapte ani, între timp i-am aflat toată istoria, știu cine e “Fiara”, dar știu și cine a deschis scorul la Sevilla.
Îmi place de Lăcătuș, dar Rapidul are o echipă extraordinară și pe banca lor e Lucescu, despre care știu bine ce a făcut în Italia. Italia e țara inimii mele, nu pot să fiu împotriva lui Lucescu. Cred că am învățat ceva despre câte încap în inima omului în primăvara aceea. Aveam șaisprezece ani, cea mai frumoasă dintre vârstele omului.
În primăvara aceea, Lăcătuș i-a rupt piciorul fundașului băcăuan Ardeleanu. Era aprilie, cea mai crudă dintre luni, după cum știu toți poeții. Știu ce este o durere. Ceva s-a rupt atunci și în inima mea, dar am continuat să cred în frumusețea începutului.
2000. E ultimul an lui Lăcătuș la Steaua, e deja fotbalistul cel mai iubit din istoria acestui club. De fiecare dată când aud o peluză strigând “Lăcătuș, fiu de boschetar!” mă întunec. Oamenii aceștia nu pot trăi în afara tribului? Nu pot să vadă frumusețea de o parte, și de altă parte? Nu, nu pot.
Am șaptesprezece ani și sunt fericit că nu o să strig niciodată “Lăcătuș, fiu de boschetar!”, cum nu o să strig niciodată nici împotriva “câinilor” sau a “ciorilor”. Rămân între oameni, fără trib.
2007. E decembrie, sunt într-un hotel din Chișinău și mă uit la un meci de fotbal în Liga Campionilor: Arsenal-Steaua. Pe banca steliștilor stă Marius Lăcătuș. Parcă deja a trecut toată viața peste el. Văd meciul acesta și înțeleg, chiar atunci!, că antrenorul Lăcătuș nu o să fie niciodată ca fotbalistul Lăcătuș, nici măcar jumătate din acesta, și mă întristez. Îmi rămân amintirile, pe ele n-am de gând să le pierd. La Chișinău ninge și în amintire e mereu mai frumos.
2021. Îmi e îngrozitor de dor de început, de vara italiană, de nopțile magice, de timpul când nu știam ce este nostalgia și nu aveam decât prezent. Nopțile magice sunt de-acum poleite cu aurul melancoliei, desigur, dar în vara aceea Lăcătuș era îngrozitor de tânăr, sprintul său era felin, sprintul său era de ghepard și nimeni nu avea mai multă energie decât el. Șapte a rămas pentru totdeauna numărul meu preferat. Am trăit ceva viață și totul s-a schimbat.
Steaua a fost jefuită și trucată, abia dacă mai avem Armată și Ghencea a dispărut și nu s-a mai născut din nou. Deocamdată.
Nimeni n-a mai jucat fotbal cu determinarea lui Lăcătuș, bunica mea are optzeci și șapte de ani și uneori și-l amintește:
„Ascultam la aparatul de radio și era un băiat cu păru-n ochi… “. „Lăcătuș…”, o ajut. “El este!”, îmi spune. Și suntem amândoi fericiți că unele lucruri nu se uită nici măcar când atâtea alte amintiri se șterg.
5 aprilie 2022