Se vorbește încă în șoaptă despre asta, dar se vorbește. O idee atît de nebunească încît nu poate fi încă strigată, nici măcar în tabloide, a apărut duminică, în insula în care, la sfîrșitul altei săptămîni, ba chiar la sfîrșitul altei lumi, ni s-a arătat și fotbalul.
Poate că ați aflat deja: conform clasamentului în vigoare și jocului prestat duminică în “Teatrul Viselor”, conform celui mai recent rezultat, trei la zero în deplasare cu Manchester United, Liverpool FC este, pentru prima dată în ultimul sfert de secol, gata să cîștige titlul în Anglia.
Brendan Rodgers, managerul, sabotează, evident din simplă superstiție, această speranță. “Nu cred că putem cîștiga titlul, dar dacă voi, ziariștii, gîndiți că suntem capabili de o asemenea performanță, atunci scrieți asta!”. Eu, ziaristul, o cred, deci o scriu.
Știm, de la un clasic polonez că această conjucție adversativă – “dar” – dă viață frazei. Este, indiscutabil, viață în fraza lui Brendan Rodgers. Mai știm, dintr-o altă carte, ceva mai sfîntă, că dragostea îndelung rabdă, este binevoitoare, nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește, nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mînie, nu gîndește răul.
Apoi, fotbalul, așa cum știm de la Bill Shankly , de la Liverpool și el, e mai mult decît o chestiune de viață și de moarte, ba chiar, îndrăznim să adăugăm, mai sfînt, în secolul acesta complicat, și decît cele sfinte. În fotbal, cînd și cînd, iubirii i se îngăduie să se trufească.
E adevărat: un complex de conjuncturi (retragea lui Sir Alex de la “Diavoli”, Mourinho încă improvizînd la Chelsea, un City bogat, dar nu îndeajuns) i-a deschis lui Liverpool, din nou, drumul spre titlu. Nu e util, nu e bine, însă, să mînuim floreta acestor contestații. E nedrept față de Suarez, e nedrept față de Sturridge.
Firește, din 1990 și pînă acum, în 2014, Liverpool a cîștigat ceva mai strălucitor decît un campionat în Anglia. N-ați uitat, căci așa ceva nu se poate uita, miracolul de acum nouă ani. Cine (cînd?) va mai întoarce așa un meci, dacă nu un destin, ca Liverpool în contra Milanului, în finala Ligii Campionilor? Iar în toată această nebunie, adevărata, suprema victorie mi se pare că Steven Gerrad, încărunțit, n-a plecat de pe Anfield.
Steven Gerrard a mers, cum o cere și imnul, cum o cere și istoria, fără teamă, fără deznădejde, prin ploaie, după vise, iar acum, aproape de sfîrșitul furtunii, înscrie și înscrie pe Old Trafford, pentru a săruta mai tîrziu o cameră de filmat, într-un epilog – de ce să ne ferim de aceste cuvinte? – de o frumusețe brutală. O frumusețe brutală la care, în definitiv, în viață, doar în muzica proletarilor de la peluzele din Liverpool, cîteodată, se mai ajunge.
Articol publicat și în Gazeta Sporturilor, la 18 martie 2014.
