Faimoșii blue jeans. FOTO: blog.superjeans.ro
Faimoșii blue jeans. FOTO: blog.superjeans.ro
Faimoșii blue jeans. FOTO: blog.superjeans.ro

Deși toamnă, era încă foarte cald în ziua aceea. Merg încet către cea mai aglomerată intersecție pietonală din orașul acesta, deci din țara aceasta. Fără să fi înnebunit, aud vocile, aud toate vocile. Mi-am dezvoltat în timp această capacitate de a prinde fragmentele de dialog, uneori suprind chiar și monoloagele trecătorilor.  În general, vocile vor să vândă, să ne convingă, să ne lămurească. Sunt invitat să mă convertesc, să îl recunosc în mine pe Domnul Iisus, să accept lucrarea Tatălui în casa mea, să donez pentru copiii cu probleme auditive, să dau bani unei mânăstiri din Neamț, unui cerșetor șchiop, cu ciotul la vedere, să accept provocarea de a juca în reclame. Refuz.

Mă așez pe o bancă rece, din acelea care s-au pogorât peste capitală pe vremea unui primar care se îndeletnicea cu marmura. Nu sunt suspect. Aici, la răscrucea aceasta, fiecare așteaptă pe cineva. Am  o geantă mare ca de om care a fost dat afară din casă de nevastă. Desigur, nu mă întreabă nimeni ce e cu mine, de ce port geamantanul ăsta pe umeri. Zac aici o vreme, încât într-o ficțiune aș fi putut pretinde că sunt însăși banca. Aceasta nu este o ficțiune. Un cetățean înveșmântat într-un echipament de antrenament în culorile steagului jamaican , cu capul adăpostit de o șapcă gri, în carouri, forțează un sprint. Îmi aduc aminte că trebuie să scriu acest text.

Încep să privesc oamenii, fără așteptări, deși probabil că greșesc. Îmi propun să observ primele zece perechi de blugi care se întâmplă aici. Probabil că primele zece perechi de blugi spun, totuși, ceva despre timpul acesta. Aștept primele zece perechi de blugi, gândindu-mă la deceniul trecut.

Primii mei blugi au fost cumpărați dintr-un talcioc, pe atunci se vindeau de toate acolo, de la cuie la gume turbo, de la lemne la radiocasetofoane, de la chiloți la geci foarte turcești, de la palete de tenis pe jumătate rupte la bormașini contrafăcute. Îmi plăceau blugii. Eram în clasa I. Aveam o familie. Era bine. Nu mai sunt în clasa I. Nu mai am nicio familie. Nu mai e bine. Cei, ca mine, trecuți de treizeci de ani își amintesc blugii lor, aproape toți. Suntem bolnavi?

Dar acești tineri insuportabili care își traversează nonșalant epoca, sunt ei în stare de amintiri? Pun ei preț pe blugii personali? Am îmbătrânit? De ce gândesc așa? E o societate de consum. Până și eu, ziarist liber, supus tuturor intemperiilior financiare, pot, doar să vreau, să intru într-un magazin din acesta contemporan de țoale și să-mi iau pe mai-nimic o pereche nouă, care să reziste dacă nu un sezon întreg, măcar jumătate. Ce valoare mai poate să cunoască un lucru care se schimbă atât de ușor? Renunț la retorice. Sunt reporter, nu filosof.

Reporterul este, în primul rând, o privire. Privesc: primul bărbat care trece prin fața mea poartă blugi simpli strânși de o curea mare, neagră, cum nu se mai fac. Poartă și o cămașă albă, în dreptul inimii, un desen anunță ruinele unui vulture. Duce în brațe o cutie care îi alunecă. Este el un distribuitor? De ce poartă acești blugi? Mă îndrept către el. Îl întreb din mers: nu vă supărați, de unde v-ați cumpărat acești pantaloni? Se uită la mine, cu îndreptățire, ca la un nebun. Își strânge mai bine cutia la piept, mă întreabă ce dracului vreau de la el și mă lasă așa, nedumerit, în mijlocul orașului.

Îmi amintesc: într-o primăvară, la Havana, Cuba, un cetățean de culoare a vrut să-mi cumpere blugii (să-i numim așa, deși erau cât se poate de negri). N-am vrut să-i vând, deși negociasem, pentru frumusețea întâmplării, un preț avantajos, foarte apropiat de suma cu care îi cumpărasem într-un început de an din Verona. Erau blugi de la Zara, ediție limitată “Billie Jean”. I-am frânt cubanezului inima, deși i-aș fi dat doar fiindcă știam cât înseamnă o pereche de pantaloni cumsecade în plin socialism cu față umană cu tot. Pragmatic, mi-am pus, însă, și problema cum o să defilez eu în chiloți pe Malecon, faleza Havanei, cât e ea Cuba de Cubă. Cum să dau pantalonii de pe mine unui străin, fie și contra unei sume ademenitoare? Era peste poate. Cine sunt eu – Kramer din Seinfeld?

Îmi regândesc strategia, îmi regândesc textul. Nu mai întreb pe nimeni nimic. Las oamenii să-mi curgă prin fața ochilor și nu mai deschid gura. Nu e prima dată când o fac. Altădată, am așteptat într-un parc până am văzut treizeci de pălării. La Bucur Obor, chiar unde are maestrul Coco, meșter de fermoare, taraba, am făcut ad-hoc un recensământ de gen, dar și etnic. Din o sută de persoane, șaizeci și patru erau femei, doar douăzeci și unu erau blonde, treizeci și șase erau bărbați, nouăsprezece erau copii, șaizeci și doi păreau pensionari, cincizeci și cinci nu erau țigani, patruzeci și doi erau, trei erau categoric asiatici. Mofturi? Mofturi să fie, nu sunt eu Institutul Național de Statistică. Sunt un simplu ziarist atent.

Mă întorc la blugii oamenilor. Iată: apare un plăvan blond, cu ochii albaștri, cu fața devorată de pistrui, poartă converși și un ceas mare, maro. Blugii săi sunt rupți ici și colo, are rupturi mici în formă de stele. Mai departe, trece o studentă, indiscutabil din provincie la bază, cu blugii atât de decolorați încât au ajuns aproape albi. În mână stângă duce o pungă de covrigi. În dreapta ține telefonul. Vorbește la telefon. Din spate vine un pensionar îmbrăcat întocmai ca un pensionar, fără blugi, apoi un tânăr dezinvolt cu hanoracul desfăcut. El are în mâna dreaptă o cutie nedesfăcută, de Pepsi. Îl privesc cum mă depășește. Pe buzunarele din spate ale blugilor are câte două dungi paralele. Așa o fi moda, îmi spun. Nu mă adâncesc în reflecție, căci mă suprind privind turul unor blugi austeri ai unei vânzătoare de cartele telefonice pre-plătite, cartele dintr-acelea pe care sistemele de securitate din țara noastră vor să le interzică. Dacă aș mai fi tânăr, aș aborda vânzătoarea de cartele pre-plătite. E deja prea târziu. Locuiesc într-o cârciumă, unde scriu. Port, fără sens, această geantă infinită. Ce să-i spune fetei?

Apare, însă, o ochelaristă, cu blugi cu talie înaltă, british, gen, aș putea să-mi pariez nimicurile că lucrează într-o agenție de publicitate. Apoi, deodată, blugii se opresc. Trec: un polițist în uniformă, nici nu mă bagă în seamă, siguranță și încredere, o da!, o fustă neagră, o pereche de iegări roșii (!), pantaloni simpli, din pânză neagră, adăpostind cel mai probabil trupul unui bugetar.

Se întorc blugii: apar unii căzuți discret peste pantofii cu toc mic ai unei doamne care pare factor bancar. Are părul vopsit discret în mov! În spatele ei, un trening gri purtat cu mândrie de o adolescentă care suferă de obezitate morbidă. Și iată că apar și blugii băgați în cizmele înalte ale unei blonde superbe, cel mai probabil studentă, poate chiar la drept, de ce nu? Trec, disciplinați, pantalonii urâți, în dungi, ai unui pauper, la doi pași de ei – pantalonii verzi ai unei mame ce se vrea fistichie. Și: pantalonii albi din in, asortați la un costum gri de un domn cu calviție generoasă. Îmi dau seama că nu am văzut nicio pereche de oameni. Unde ne sunt îndrăgostiții? Ce se întâmplă cu orașul nostru? Habarn n-am! Uite și blugi cu două găuri mari, în dreptul pulpelor, blugii unei rubiconde platinate, trecută de prima tinerețe.

Îmi consult notițele: au trecut nouă perechi de blugi. A zecea este a unui cocalar cu geacă de vinilin și creastă. Sunt blugii aceia clasici, de băgat în pantofi de sport, în adidași contrafăcuți, da, ăia cu buzunarele mari.

Blugii vin și pleacă și nu se mai întorc, eu rămân singur în această intersecție, fără să fi aflat nimic despre ce mai înseamnă ei azi. Îmi înconvoi spatele, geanta îmi apasă coloana și așa plec, pe jos, spre casă. Îmi privesc blugii. I-am luat acum șase ani, înainte de criza financiară de la un magazin pentru tineret de la marginea bogată a orașului. Ar trebui să îi schimb, s-au tocit în genunchi și în curând se vor rupe. M-am atașat de ei. Doar să vreau și într-o jumătate de oră am alții, noi.  Nu vreau.

Dilema veche, 30 octombrie 2014 

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here