Mă aflu în Lombardia în fața unei descoperiri brutale, insuportabile: copilăriile se sfârșesc. Căderea marelui diavol milanez, rătăcirile lui Inter – toate vesteau acest Apocalips.
Este sâmbătă dimineață la Milano, mă închin în fața unui ristretto, ca toată lumea, după un ritual pe care demult am învățat să îl respect. Sunt pe Corso Buenos Aires, care curge în Corso Venezia, mai departe este Domul. Mă gândesc: Domul a fost ridicat în 579 de ani! Ce credeau oamenii de la 1385, când au pus piatra de temelie? De unde își luau puterea să spere că – în următoarele secole – cineva le va continua lucrarea? Domul e străjuit de schele. Schelele duc acum povara unor afișe publicitare. 579 de ani. Cândva, în istorie, a existat timpul. Mă gândesc la cele în care cred.
Citesc „La Gazzetta dello Sport”, cuvios, ca un credincios. Cred în ziarele lumii, tot mai mult acum, în timpul prigoanei, cred în această gazetă cu paginile ei roz, mă încântă realitatea că nu sunt singurul. Alți oameni citesc și ei, chiar acum, chiar aici, ziare. Am crescut privind spre campionatul italian, știu ce înseamnă cuvintele Foggia sau Cremonese în patrimoniul generației în care m-am întâmplat. Iubesc Italia cu duminicile ei sportive, în care pare că e timp pentru toate. Iată, la Milano, încă se mai citesc ziare dimineața. Este un semn de sănătate mintală pe care tot mai rar îl întâlnesc acasă. Poate că totuși mai e timp.
Am crescut crezând că la Milano se trăiește doar pentru „calcio”. Am văzut – de cîte ori? – San Siro (botezat degeaba „Giuseppe Meazza”, căci nimeni nu se încumetă să îi spună așa) plin. Știu: 80.018 oameni pot lua loc pe San Siro. Am vrut dintotdeauna să fiu unul dintre ultimii optsprezece. O iubesc pe Internazionale Milano, nu pe AC Milan, dintr-un argument cât se poate de naiv: cred și în puterea cuvântului „internațional”. Când m-am îndrăgostit de Inter, nu știam că suporterii săi încep mai degrabă din rândul de sus al clasei de mijloc, decăzând destul de des într-o dreaptă radicală, pe când AC Milan – măcar la început – a fost a celorlalți. Nu mai e cazul: totul s-a schimbat.
„La Gazzetta” a deschis cu un articol despre AC Milan, echipa care a încheiat sezonul precedent pe locul zece și continuă cu încă un an mizerabil. Silvio Berlusconi pur și simplu nu poate înțelege – ca atâția înainte – că epoca sa s-a sfârșit. În seara aceleiași zile, AC Milan va remiza cu AC Torino, în deplasare, după încă un meci mic în care n-a strălucit decât prin golul lui Carlos Bacca, un alt pirat din Caraibe care s-a agățat de fotbal ca să scape de foame. Bacca are douăzeci și nouă de ani și este profesionist doar de șapte! În prima tinerețe își câștiga pâinea într-un autobuz de la capătul lumii. Duminică, Inter va face un nul acasă, cu Juve.
Am venit la Milano să văd această minune: cum toate au mers înainte, deși Inter și AC Milan au ratat cupele europene și continuă naufragiul. Și – uite – viața nu s-a oprit, doamnele își poartă, în octombrie, paltoanele lungi, care aproape că ating pământul. Oamenii fără casă dorm pe trotuare la intrarea în marile galerii comerciale, iar paltoanele acestea lungi abia dacă le tulbură somnul. Copilăria s-a sfârșit: există viață și fără fotbal.
Articol publicat în Gazeta Sporturilor, 21 octombrie 2015.
