În West Bank, porţile între care se joacă fotbalul copilăriei sunt ridicate din cauciucuri sparte. Nu joacă deloc bine aceşti copii, dar joacă.
Sunt într-o tabără de refugiaţi, nu departe de oraşul unde s-a născut Iisus Hristos. Şi Dheisheh este numele acestei tabere. Ea există din 1949, fiind una dintre consecinţele războiului israeliano-arab. Aici şi-au găsit atunci adăpost peste 3.000 de oameni strânşi din peste patruzeci de sate din jurul Ierusalimului şi Hebronului, sate care au dispărut de pe hartă în urma războiului.
Hamza, ghidul meu, are douăzeci şi opt de ani. S-a născut aici, în tabără. Vorbeşte bine limba engleză. Şcolile refugiaţilor sunt îngrijite de Organizaţia Naţiunilor Unite. Nu câştigă rău ca ”social worker”, în bani româneşti cam 5.000 de lei. Şi tot aici, în tabără, se vor naşte şi copiii lui. Căci, deşi şi arabii şi evreii te salută cu „pace”, nu e pace în Orientul Mijlociu, şi nici nu va fi prea curând. Şi Israelul şi Palestina îşi revendică, în primul rând, Ierusalimul.
Palestinienii cred că Israelul menţine un regim terorist de ocupaţie, Israelul acuză just palestinienii (mai ales pe cei din Fâşia Gaza) de nenumărate atacuri teroriste. Nu mai suntem în timpul unei Intifade, dar nici nu e ca şi cum Intifada ar fi încetat vreodată cu adevărat. Nivelul urii n-a scăzut.
Cei care pentru Israel sunt terorişti, în Palestina sunt doar martiri care luptă împotriva opresorului. E prea complicat, chiar şi pentru a rezuma aici conflictul, nu scriu despre Zid, despre situaţia coloniştilor israelieni sau despre zecile de cazuri de copii palestinieni care sunt prinşi cu cuţitul la brâu, la şcoală, gata să ucidă militari evrei (tineri şi ei, prea tineri).
Altceva vreau să vă povestesc. Viaţa: sunt aproape 14.000 de oameni acum, în tabără. În locul corturilor de odinioară s-au înălţat case mari, cu etaj.
Din colb răsare un copil neverosimil de blond. Poartă un tricou al lui Toni Kroos, fotbalistul german de la Real Madrid. Nu Cristiano Ronaldo, nu James Rodriguez, nu Karim Benzema, nici măcar Gareth Bale. Nu. Kroos. Copilul mă miră.
Kroos cel din realitate a jucat de treizeci şi cinci de ori în acest sezon pentru Real Madrid şi a marcat o singură dată. Deci, ce caută Kroos în Palestina? Întreb. Mi se răspunde. Tricoul a fost doar un cadou. Aşa, deci.
Copiii din tabără sunt cu Real Madrid, asta e clar. Un singur ”Messi” a traversat stingher Dheisheh-ul în după-amiaza aceea. În toată Palestina nu am văzut decât două rânduri de tricouri de fotbalişti: de la Real şi de la Barcelona.
Altă dată, în Hebron, am ajuns la ceasul meciului West Ham – Arsenal. Priveam melancolic către Londra, către nebunia lui Carroll, la un televizor inundat de purici. Localul era plin de musulmani care dejunau în familie. Nici măcar unul nu privea către acest meci.
Pe străzile din Hebron miroase puternic a opiu. Muezinul îşi cheamă credincioşii la rugăciune. Asfinţeşte. Un copil fără nume pe tricou ţine „duble” pe o stradă secundară. Palestinienii joacă de multă vreme fotbal. Au trăit sub guvernare britanică. Îşi idolatrizează fotbaliştii din naţională. Îi numesc soldaţii lor fără arme.
Articol publicat în Gazeta Sporturilor, 13 aprilie 2016.
