Eu nu ştiam de Carson McCullers. Nimeni nu-mi vorbise despre această scriitoare ciudată care a murit, în 1967, la cincizeci de ani, după o viaţă marcată de boli cumplite, de alcoolism, amoruri neîmplinite şi repetate tentative de suicid. Eu nu ştiam că ea şi-a trăit ultimele două decenii cu o pareză. De unde să ştiu? Şi, la drept vorbind, nu ştiam mare lucru despre proza sudistă americană. Puţin Faulkner, mai mult Capote, desigur. Dar despre Carson McCullers – nimic!
Şi iată că se întâmplă să trec pe lângă o librărie şi să văd acest titlu – Balada tristei cafenele. Sunt deja hotărât: voi cumpăra această carte. O răsfoiesc şi constat că nu este un roman, şi asta mă bucură. Prefer nuvelele în care se ascund poezii.
E încă primăvară, e încă soare, mă retrag pe terasa unei cafenele şi încep să citesc Balada. Zece pagini, douăzeci de pagini, treizeci de pagini. Sunt uluit. Nu am mai citit niciodată aşa ceva! Închid cartea, închid ochii. Mă gândesc, încerc să înţeleg. Literatura lui Carson McCullers este, totodată, muzică, jazz este, un jazz melancolic şi sfâşietor. Cuvintele ei încep să curgă prin mine, ca un sânge. Cunosc acest simptom: sunt la începutul unei mari iubiri textuale.
Citesc Balada triste cafenele, nuvela care dă titlul volumului, luând o singură pauză semnificativă. În această pauză caut să mă îmbăt, ca să uit ca aşa ceva este posibil. Nu reuşesc.
Despre această nuvelă vreau să vă vorbesc, căci, vedeţi dumneavoastră, Balada tristei cafenele este atât de frumoasă (frumoasă ca o proză de Hrabal!) încât nu nici poate fi povestită. Ce vreţi să ştiţi? Vreţi să ştiţi unde se petrece acţiunea? Într-un oraş din Sud, într-o lume în care viaţa se trăieşte greu şi se pierde repede. Bun, şi ce se întâmplă? O femeie ţine un local. E o femeie puternică, mai puternică decât un bărbat. Într-o seară primeşte vizita unui cocoşat, un pitic aruncat în poveste cu o forţă creatoare pe care o au uneori zeii, dar nu întotdeauna. Cocoşatul dă viaţă orăşelului, lui i se datorează apariţia cafenelei, până atunci oamenii nici nu ştiau să se distreze. Ştiau doar să muncească, să sufere, şi, la sfârşit, să moară. Numai că această femeie puternică a fost cândva, timp de zece zile, măritată. Fostul ei soţ, pe care îl urăşte năprasnic, e în penitenciar, după ce a jefuit trei staţii de benzină, dar se va întoarce, fireşte că se va întoarce, şi atunci…
Despre ce e vorba aici? Ce vrea să spună autoarea? Eu cred că e vorba despre dragoste, despre cum iubirea vindecă şi mutilează, despre cum iubirea se întâmplă după legi pe care nu ne e dat nouă, oamenilor, să le înţelegem.
Citiţi aceste rânduri: Predicatorul poate iubi o femeie decăzută. Cel iubit poate fi trădător, poate avea părul slinos sau obiceiuri rele. Da, şi cel ce iubeşte poate vedea lucrurile astea la fel de limpede ca oricine – dar asta nu afectează cu nimic creşterea dragostei lui. O fiinţă cu totul mediocră poate fi obiectul unei iubiri sălbatice, excesive, şi frumoase precum crinii otrăvitori din mlaştini. Un om bun poate trezi o dragoste atât violentă cât şi înjosită, iar un nebun ce doar bolboroseşte nerozii poate face să înflorească în sufletul cuiva o dragoste nevinovată, simplă şi plină de tandreţe. Prin urmare, valoarea şi calitatea unei iubiri este determinată de cel care iubeşte.
Literatura lui Carson McCullers abundă în asemenea observaţii de o fineţe care ating perfecţiunea. Dar nici măcar acestea nu sunt rândurile mele preferate din Baladă. Acele rânduri sunt despre motivele care îi fac pe oamenii să se întâlnească, să bea împreună un pahar şi să pună, astfel, un preţ pe o viaţă care, altfel, nu le oferă nimic. Şi mai e şi dimineaţa în care, pentru prima oară în vieţile lor, oamenii din oraş au văzut zăpada şi tăcerea era deplină.
Balada e, vedeţi bine, un miracol. Carson McCullers scrie cu lejeritatea celor care fac miracole fiindcă, pur şi simplu, ăsta e rostul lor pe pământ.
Articol publicat în Suplimentul de cultură, 14 mai 2016.
