Ion Vianu pune un diagnostic dur României de azi. Acesta nu este un simplu dialog, acesta este un manifest pentru normalitate. Se vor spune lucruri grave în cele ce urmează, la fel cum s-au mai spus în cadrul seriei publicistice „Ce facem cu România?”, dar niciodată umorul nu va lipsi.

Am fost la Ion Vianu acasă, casă în care a trăit și tatăl său, criticul literar Tudor Vianu, după cum anunță la intrare, fără emfază, și o placă memorială.

Vianu-fiul, medic psihiatru, actual scriitor și viitor octogenar are ceva special în privire, o anumită seninătate pe care cei care au locuit toate deceniile din urmă în România au pierdut-o definitiv. Poate și pentru că s-a cruțat pe sine de ultimul deceniu de viață al regimului ceaușist, emigrând în Elveția în 1977.

Am fost, deci, la Ion Vianu acasă, ne-am intersectat replicile, fără patima din cărțile lui Dostoievski, iar la despărțire am dat să deschidem ușa apăsând pe clanță înspre dreapta, cum se face. „Greșit!”, ne-a spus, „mi-au montat-o invers, căci lăcătușii români nu au prejudecăți”.

Se vor spune lucruri grave în cele ce urmează, la fel cum s-au mai spus, dar niciodată umorul nu va lipsi.

 

Seria publicistică realizată în parteneriat cu ziarul Adevărul continuă cu un amplu interviu cu una dintre cele mai lucide minți contemporane. După perspectiva celui care a trăit un dublu exil – oferită de Norman Manea (n.r. – interviu realizat de Oana Dan, 7 februarie 2013) – și după analiza regimului care a rescris destine cu forța unui buldozer făcută de Vladimir Tismăneanu (n.r. – interviu realizat de Vlad Stoicescu, 5 februarie 2013), Ion Vianu se oprește cu atenția specialistului care a tratat multe suflete asupra lipsei unui proiect național în România de astăzi. 

 

Partea I. În care se arată psihologia poporului român

 

Ce nu e în regulă cu noi, domnule Vianu?

Cred că românii şi România au o problemă cu aprecierea de sine, problemă care este mai acută decât în ţările occidentale şi încă mai acută ca în alte ţări din est. Pe de o parte, România generează naţionalismul, o apreciere exclusivistă şi hiperbolică a eului naţional şi, în acelaşi timp, generează autodeprecierea. Cred că nu putem înţelege istoria ideologiei româneşti – dacă există aşa ceva – fără acest contrast, care provine dintr-o incapacitate de percepţie a rolului României în istorie şi o încercare de a pune România în vârf, ceea ce, evident, nu este constructiv.

Este şi asta o moştenire comunistă?

Dacă citiţi „Românii verzi” de Caragiale veţi vedea că această hipertrofiere a eului a început în secolul al XIX-lea, ca expresie a unei ţări care îşi caută identitatea şi într-un context european în care filosofia culturii încerca să definească entităţi naţionale. Dar totodată a apărut şi calomnierea sau autocalomnierea României. Mă gândesc la scrierile lui Cioran din prima perioadă pariziană.

Dar tot Cioran a scris şi „Schimbarea la faţă a României”!

„Schimbarea la faţă” este un moment în care Cioran întrevede un destin imperial al României. De altfel, nu era singur, au mai fost şi alţii care vor vedea un destin asemănător pentru România, care ar fi urmat să domine Balcanii. Au urmat texte foarte depreciative despre România: în „Istorie şi Utopie”, Cioran spune lucruri foarte urâte despre România, că suntem o scursură a Balcanilor etc. Un alt caz este şi Eugen Ionescu, care a scris în 1946 un articol de la Paris – la „Viaţa Românească” – în care spunea cele mai urâte lucruri despre armata română, despre biserică. Şi a avut un proces, a fost condamnat la unsprezece ani de închisoare pentru insulte la adresa poporului român, de care a scăpat doar prin exil.

Dar, de la violenţa naţionalistă la ideologia megalomană a extremei drepte, răspunsul a fost imprecaţia şi insulta prin reacţie. Iar la unii au existat ambele. Ceea ce remarc eu este că acestea sunt momente dialectice: Ionescu începe prin a calomnia România în 1946, dar pe măsură ce îmbătrâneşte se apropie de România şi vorbeşte la bătrâneţe de „România mea”. Imprecaţia conţine în ea şi propriul germene de vindecare. Şi poate că nu este lipsit de legătură cu subiectul meu ceea ce spune Cioran, anume că dacă iei o foaie de hârtie şi scrii de 100 de ori „X este un hoţ, un prost, un mizerabil”, când ajungi la capătul foii, sentimentele tale faţă de X sunt mult mai blânde.

Cine suntem?

Eu cred că este o falsă problemă, nu cred că este important cine suntem, nici măcar cum suntem, ci ce putem să facem de aici încolo. Avem un proiect pentru ţara noastră? Ei bine, aici am impresia că ne-am încurcat total. Cred că suntem într-un impas mai mare decât în alte impasuri istorice prin care am trecut, fiindcă România a fost mult timp un proiect reuşit. Foarte târziu în Evul Mediu nu existăm. Pe urmă am început să devenim. Din entităţile acelea minuscule, de la Menumorut şi Glad, am devenit două principate importante. Pe urmă principatele s-au unit; apoi s-a făcut România Mare.

Proiectul românesc este un proiect reuşit, eu cred că asta trebuie spus şi înţeles. Comunismul a dat o lovitură teribilă acestei dezvoltări organice, dar chiar şi comunismul a construit ceva, în condiţiile acelea de strâmtoare. Nu a fost totală această închidere. În afară de aspectele sumbre, de suferinţele enorme care au atins milioane de oameni, a existat şi un aspect constructiv.

 

Partea a II-a. În care se arată ce a însemnat comunismul

 

Putem să înţelegem comunismul românesc, putem să îl evaluăm în afara rolului modernizator pe care l-a jucat? Putem să înţelegem tăcerea de masă în afara acestui rol?

Cred că am ajuns acum, după 23 de ani de la răsturnarea comunismului, într-o fază în care putem privi lucrurile mai rece, mai puţin patetic. Iar condamnarea comunismului – pe care eu o susţin – nu ne împiedică să vedem ce s-a făcut. Oamenii au trăit sub comunism, s-au trezit în fiecare dimineaţă şi s-au dus la lucru. Nu putem să desfiinţăm munca unui popor întreg timp de zeci de ani din motive ideologice. Am fost foarte angajat împotriva comunismului şi continui să cred în valorile libertăţii, care mie mi se pare supreme. Dar nu pot să condamn un popor întreg care a existat şi a produs ceva.

În anii ’70, când aţi plecat din ţară, cum vedeaţi comunismul?

Au fost diferite etape în viaţa mea şi în vieţile noastre. Etape succesive şi contradictorii. Etape în care ni se părea imposibil să trăim sub comunism şi în care practicam nostalgia fugii – şi momente când spuneam că se putea trăi şi trebuia să construim ceva. Îmi aduc aminte că în 1966 am fost în RDG, iar în 1971 în Franţa – pentru a-mi însuşi anumite tehnici de psihoterapie și a le putea aplica aici. Şi ceva din asta, insuficient, s-a realizat.

Aţi plecat dintr-o ţară şi v-aţi întors în altă ţară.

Da. Ceauşescu nu a obţinut totul imediat, a fost o presiune crescândă şi, în condiţiile acestei presiuni crescânde, am plecat şi eu în 1977. Am plecat din exasperare, nu îl mai suportam pe Ceauşescu, ne parazitase conştiinţele şi nu mai vorbeam decât despre el, era sufocant. Ăsta este poate şi un defect pe care îl au românii – ideea de a arunca vina pe şef. Eu văd acum în România o stare de lucruri destul de deplorabilă (din cauza crizei) şi mi se pare că polarizarea „Băsescu e de vină” e delirantă.

Evident că un şef de stat are anumite răspunderi, însă ideea că el este singurul de vină este o idee superficială, greşită şi psihanalitic falsă. Adică noi căutăm un tată criminal, un tată monstruos căruia vrem să îi smulgem organele virilităţii considerând că ne violează. Îi atribuim toate eşecurile noastre. Dar laşitatea celor care acceptă? Responsabilitatea colectivă? Şi de-asta prinde atât de bine azi această polarizare, plus propaganda unor posturi de televiziune.

 

Comunismul, de fapt, a fost o batjocorire a idealurilor şi a fost şcoala egoismului celui mai feroce. Şi, în momentul în care am ieşit din comunism, a rămas numai egoismul, Ion Vianu

 

Partea a III-a. În care se arată ce s-a întâmplat cu libertatea după 1990 şi cât de urât este Bucureştiul

 

În 1990 una dintre valorile la care aspirăm era libertatea. La ce valori ne raportăm astăzi, după 23 de ani de libertate?

Libertatea nu e de aruncat la coş, în niciun caz. Ea este în centrul gândirii noastre şi chiar dacă ajungem să deplângem libertatea, având sentimentul că libertatea generează haos, trebuie să avem totdeauna în minte şi în conştiinţă faptul că fără libertate nu se poate face nimic. Ideea că privarea de libertate, tirania anulează corupţia – este absolut falsă, greşită. Însă ceea ce găsesc eu că este îngrijorător este lipsa unui proiect public, pe care eu o ilustrez printr-o metaforă. Dacă mergi la sat, vezi că s-au construit case noi, oraşul s-a mutat la ţară, dar mergi pe o stradă înnoroiată. Grădina este foarte frumoasă, strada este oribilă. Ăsta este pentru mine simbolul României de astăzi: o neglijare completă şi catastrofală a domeniului public!

Cu ce vă deplasaţi? Mergeţi cu maşina?

Merg rareori cu maşina pentru că am oroare de şoselele româneşti. Merg uneori cu trenul, şi îl îndur cu stoicism, pentru că am oroare de trenurile care abia se mişcă. Merg cu avionul, când am bani. Şi, în general, stau foarte mult în Bucureşti.

Apropo de trenuri şi de gări, îmi vine în minte o imagine splendidă şi tragică din „Amor intelectualis”: tatăl dumneavoastră se întoarce de la Paris şi izbucneşte în plâns, în Gara de Nord. Plângea pentru că Bucureştiul i s-a părut insuportabil de urât!

Da, izbucneşte în plâns în Gara de Nord: era o dimineaţă gri, autobuzele săltau prin gropi, lumea era prost îmbrăcată, prost dispusă. Bucureştiul de azi nu este foarte diferit din punctul ăsta de vedere, deşi este mai colorat. Şi de ce este urât? Pentru că nu există o grijă pentru spaţiul public. Acţionează un egoism care te face să nu vezi mai departe de curtea ta. Asta mie mi se pare un dezastru, la fel cum mi se pare neproductivă şi ideea minimizării rolului statului. Avem nevoie de un stat puternic. Eu, care am trăit şi mai trăiesc în Elveţia, pot spune că acolo totul este guvernat de ideea spaţiului public. În plus, în Bucureşti avem o neglijenţă extraordinară, nu m-ar mira să văd aici, în Parcul Filipescu un bloc de 50 de etaje. S-a văzut ce a fost cu campania lui Nicuşor Dan.

L-aţi votat?

Eu, personal, m-am angajat activ în campania lui şi l-am votat. A adunat câteva zeci de mii de voturi, dar am impresia, în acelaşi timp, că şi-a cam făcut plinul.

 

Libertatea este în centrul gândirii noastre şi chiar dacă ajungem să deplângem libertatea, având sentimentul că libertatea generează haos, trebuie să avem totdeauna în minte şi în conştiinţă faptul că fără libertate nu se poate face nimic, Ion Vianu

 

Partea a IV-a. În care se arată o imagine a tineretului din țara noastră

 

Cum vedeți tinerii din România?

Tineretul din România mi se pare inteligent, capabil, ca întotdeauna. România este o resursă inepuizabilă de inteligenţă. Dar mi se pare şi el prins în această horă infernală a egoismului. Am impresia că există puţin o adevărată dorinţă de a contribui la binele societăţii. Dar noi nu suntem o adevărată societate.

Ce ne lipseşte?

Ne lipseşte solidaritatea.

Dar am avut-o înainte de 1989, sau ne-a forţat contextul să fim solidari?

Cred că România de după 1866 a fost o societatea care s-a gândit în termeni de bine public. Nu era o societate bună, avea defecte, ţărănimea era tratată foarte prost. Dar existau elite destoinice. Ţin minte că tatăl meu spunea că erau numai o sută de profesori de franceză în România, dar ei aveau conştiinţa că aduc ceva culturii şi societăţii româneşti.

Erau nişte elite.

Nu numai că erau nişte elite, dar erau nişte oameni care aveau conştiinţa că fac ceva pentru colectivitatea din care fac parte.

De ce pleacă tinerii din România?

S-a invocat motivul material, de pildă un doctor plecând în Belgia sau în Franţa o să câştige de cinci ori mai mult, însă nu cred că acest lucrul este principalul motiv. Este, totuşi, o mare încercare să îţi părăseşti ţara. Se plăteşte foarte scump biletul către exil şi cred că, dacă ar exista un proiect comun, mulţi nu ar pleca. Poate că ar pleca unii extraordinar de dotaţi; dar foarte mulţi din cei care pleacă nu ar mai pleca. Această plecare este, dacă gândeşti din perspectivă naţională, un dezastru, pentru că este o perpetuă pierdere de energie. Începutul acestei tendinţe o datorăm comunismului, fiindcă România nu fusese mai înainte o ţară de emigrare. Românii în general au stat aici, au ţinut la acest pământ, l-au fecundat şi îngrijit.

Şi acum?

Suntem într-un moment de cumpănă, cred că alegerile vor fi câştigate de coaliţia USL – în care nu am încredere, pentru că este o struţo-cămilă fără un program în afară de dărâmarea lui Băsescu. Ce să facă împreună socialiştii cu liberalii? Dar cred că trebuie să îşi asume puterea, să dea dovadă că pot face ceva sau că nu pot face nimic. Şi, la adăpostul acestui nou regim care se pregăteşte, să se formeze o nouă opoziţie şi să se restructureze altfel partidele politice (nu numai în funcţie de interesele imediate). Pare utopic. Dar trebuie să ne gândim că, dacă nu ne salvăm, am putea dispărea. Există şi popoare care au dispărut din istorie.

Există şi acest risc, mai ales în contextul globalizării?

Sigur că există şi acest risc. Există o globalizare accelerată, există forţe proaspete în Asia, există Turcia, republicile postsovietice, care deja au pus ochii pe noi, să nu uităm că importante resurse petrolifere sunt deja în mâna Kazahstanului. Primejdia este mare şi ar trebui ca şi reacţia să fie pe măsură.

Apropo de tineri, i-aţi încurcat la testele naţionale cu acea nenorocită de subordonată (n.r. – un text scris de Ion Vianu pentru „Dilemateca” a născut o controversă anul trecut printre elevii care au dat examenul de trecere în clasa a IX-a: cum era subordonata, subiectivă sau predicativă?, s-au întrebat ei).

De fapt sunt două subordonate acolo, iar propoziţia principală este mult mai sus. Am recunoscut că fraza nu este clară şi, mai ales, nu bună de dat la examen. Dar au greşit sunt cei care au ales o astfel de frază. Asta este povestea. M-a distrat situaţia, destul de mult. Nu mi-a cerut nimeni socoteală (râde).

A provocat un fel de isterie naţională, care s-a stins repede. Trăim tot felul de astfel de isterii.

Ăsta e farmecul României, este o ţară în care se întâmplă tot timpul ceva.

 

Partea a V-a. În care se explică de ce Regele Mihai este o extraordinară figură europeană

 

Vă uitaţi la televizor, domnule Vianu?

Nu mă mai uit, am decis că acest obicei este profund toxic. Dacă mă uit, mă uit în momente de mare tensiune pe calculator şi, în general, citesc presă pe internet. Citesc hotnews.ro, site-ul romanialibera.ro. Ascult radio.

Ca vederi politice, unde v-aţi situa?

În 1990 am scris un articol în „Libertatea”, care era un ziar serios pe vremea aceea, am spus că România trebuie să devină o monarhie constituţională social-democrată. Nu am fost luat în serios, foarte repede s-a dovedit că această afirmaţie era o imposibilitate pentru că social-democraţia lui Sergiu Cunescu nu avea greutatea necesară să se afirme, iar ideea monarhică era totuşi limitată ca popularitate. Azi, oricum, problema nu se mai pune în aceiaşi termeni.

Regele a trăit şi are 91 de ani.

Da, Regele este o figură extraordinară, europeană. Dar ideea că „monarhia salvează România” este greşită pentru că este că şi cum am crede că un tort de proastă calitate poate avea un alt gust dacă îi pui o cireaşă în vârf. Nu cred că o monarhie constituţională ar putea rezolva problemele României – care sunt probleme de adâncime, de infrastructură. Ar rezolva cel mult problema şefului statului. Eu văd şeful statului ca pe o personalitate cu totul respectabilă, aleasă de Parlament care intervine numai în momente foarte dificile, dar a cărui vorba contează. L-aş vedea ca o instanţă morală.

Credeţi că există posibilitatea ca România să redevină monarhie?

Nu, nu cred. Cred că ideea de monarhie este vehiculată totdeauna cu un scop politicianist. Însă pentru Regele Mihai am tot respectul, mai ales că am avut cinstea să îl cunosc.

În Elveţia?

Da, eram prieten cu o ziaristă, Nicolette Frank, care era prietenă Regelui. Când am ajuns, în 1977, am fost într-o audienţă de prezentare şi atunci l-am cunoscut. Era încă tânăr, foarte sportiv.

Ce impresie v-a lăsat?

A unui om profund conştient de rolul lui de rege. Că are un fel de misiune divină! Un om foarte credincios, responsabil, bun. Dacă monarhia ar fi avut o continuitate, poate destinul ţării ar fi fost altul.

Este Regele Mihai cea mai mare şansă ratată din istoria României?

Nu cred asta. Pentru că în 1990, chiar dacă nu erau vizibile, toate reţelele de influenţă mafiotă erau deja implantate pe scheletul fostei Securităţi, pe scheletul Partidului Comunist. Eram deja o ‘Dacia Felix’. Ştiţi că Dacia a fost numită Dacia Felix în Antichitate şi acum tot Dacia Felix este, pentru că este un anume Felix care are cea mai mare influenţă în Dacia.

 

Partea a VI-a. În care se vorbeşte, aplicat, despre viitor şi se face o profeţie: „România, colonie a Kazahastanului”

 

Cum vedeţi România anului 2030?

O văd foarte bine sau foarte rău. Gândiţi-vă cât de jos ajunsese România în vremea Păcii de la Adrianopol. Părea de nesalvat. Şi s-a întâmplat ceva, a urmat un secol extraordinar, de resurecţie  a proiectului românesc. Există în viaţa popoarelor astfel de zvâcniri, redemarări. Dar dacă această zvâcnire nu va avea loc, atunci, vă spun, vom deveni o colonie a Kazahstanului.

Este investiţia în cultură şi educaţie calea către salvare?

Da, este calea. Mă bucur foarte tare când aud că existe elite tinereşti, că există o ierarhie a liceelor.

Cum le-aţi explicat elveţienilor ce se întâmplă în spitalele de psihiatrie din România, mă refer la folosirea psihiatriei că armă politică?

Am fost membru şi, la un moment dat, preşedinte al unei asociaţii internaţionale împotriva abuzurilor politice, prin folosirea psihiatriei. Asociaţia noastră a fost cea care a reuşit să expulzeze URSS din Asociaţia Mondială de Psihiatrie, unde a fost reprimită de-abia după ce şi-a recunoscut abuzurile.

I-aţi cunoscut personal pe vreunul dintre aceşti oameni care au cunoscut abuzurile, pe Vasile Paraschiv de exemplu?

Foarte bine l-am cunoscut pe Vasile Paraschiv, l-am cunoscut şi când a venit la Paris şi apoi după ’90 am fost foarte aproape de el. Era unul din acei oameni sublimi, de o curăţenie, de o cinste, de o puritate morală fără rezerve. Unul din aceşti idealişti pe care nu îi mai întâlnim decât foarte rar.

Cine ar putea fi astăzi un exemplu pentru români? Daţi-ne un nume la care să ne raportăm fără dubii!

Este foarte greu să va dau un nume. E imposibil. Suntem într-o criză de personalităţi, au dispărut liderii şi au dispărut şi persoanele de mare ţinută. Avem nevoie de exemple şi o crudă lipsă de imagini umane pozitive. În schimb, se încearcă distrugerea unor figuri valoroase, ca H. R. Patapievici.

Trăim şi o criză a esteticului?

Sigur că există o criză a esteticului, pentru că urâtul a devenit el însuşi o valoare estetică.  Armonia – care era principalul scop al artei – a dispărut complet, a devenit desuetă, nici nu mai îndrăzneşti să o evoci. Şi cu toate astea sunt scriitori mari în secolul al XX-lea care au căutat armonia, cum ar fi Kawabata. Japonezii încă mai caută armonia.

Credeţi că i-ar fi plăcut lui Tudor Vianu Bucureştiul de azi?

El îl găsea deja urât pe cel de atunci. Azi prezenţa strigătoare a afişelor cât casele, neruşinarea circulaţiei, a maşinilor este dureroasă. Din nou, se manifestă individualismul lipsit de ruşine. Totuşi, se restaurează câte o casă. O casă, alături de altă casă, poate că va avea un efect de masă, la un moment dat.

Rezistenţa prin cultură?

Cred în efortul colectiv. Rezistenţa prin cultură este un excelent program individual. Le-a făcut foarte mult bine intelectualilor.

 

Partea a VII-a. În care se află restul despre Ion Vianu

 

Care au fost acele întâlniri fundamentale din viaţa dumneavoastră?

Cea cu tatăl meu, în primul rând.

V-a copleşit tatăl dumneavoastră aşa cum i-a copleşit pe studenţii săi?

Nu. Dar există mărturii în acest sens, cum ar fi mărturia lui Edgar Papu. Nu pot să zic că m-a copleşit, dar sigur că a fost şi sfidarea unui efort de a mă găsi pe mine. Incontestabil. Pe urmă, au mai fost câţiva oameni în meseria mea. Iar când am plecat în străinătate au mai fost câţiva oameni, cum ar fi Eugen Ionescu, căruia îi datorez foarte mult, ca inteligenţă, ca spirit critic, ca vioiciune, ca refuz al oricărui convenţionalism. Şi apoi poate o să vă surprindă, dar câţiva pacienţi de-ai mei au contat. EI mi-au adus această posibilitate de a mă apropia intim de suferinţa lor şi de problemele lor cele mai profunde. Asta m-a trimis la mine şi a creat un soi de dialog cu mine şi cu reprezentările pe care mi le făceam despre ei.

Câştigă bine un psihiatru ca dumneavoastră în Elveţia?

Onorabil. Există o ierarhie a doctorilor şi psihiatrii sunt aproape de bază, pentru că nu au o ‘multiplicare’ a forţei lor de muncă. De pildă, dacă eşti radiolog, cumperi un aparat şi aparatul acela produce bani şi îşi acoperă foarte repede preţul. În timp ce psihiatria nu recurge la niciun aparat, deci eşti dependent de munca ta aproape fizică. De foarte multe ori am auzit vorba asta: ‘cum, EU să ajung la un psihiatru?’ Dar sub ochii mei s-a produs o evoluţie, chiar şi în România. Mai ales că există  o mare varietate de tendinţe şi de psihiatri şi psihologi care aparţin diverselor şcoli.

Cu toate astea, nevroza balcanică este foarte actuală.

Faceţi aluzie la cartea foarte interesantă a lui Vasile Zamfirescu! Da, Românul este foarte fragil, narcisic şi aici ne întoarcem iar la naţionalism şi la contrapartea lui care este calomnierea României. Una nu poate fi înţeleasă fără alta. Se simte foarte uşor atacat, distrus.

Cum explicaţi dependenţa mare a copiilor – chiar şi când ajung adulţi – de părinţi, în România?

Cred că aici este ceva arhaic, dar bun, care ar trebui păstrat. Este foarte bine să colaboreze generaţiile între ele, este foarte bine ca bunicii să joace un rol în educarea nepoţilor şi ar fi bine ca generațiile să convieţuiască în acelaşi spaţiu. Însă, am impresia că e din ce în ce mai puţin posibil. Dar, trebuie să spun că în Elveţia, de pildă, rolul bunicilor este reevaluat şi am impresia că şi în Occident bunicii sunt mai prezenţi decât erau acum câteva zeci de ani. Acele societăţi care valorifică legăturile de familie sunt nişte societăţi mai organice.

Cum vedeţi moştenirea dumneavoastră evreiască? Ce v-a adus?

Cred că m-a ferit de antisemitism, în primul rând. Am mai spus că sunt 100% român şi 50% evreu; atunci când li se întâmplă ceva rău evreilor, lucrul mă întristează.

Mai există antisemitism în România, chiar în lipsa evreilor?

Sigur. Antisemitismul nu se întâmplă numai în prezenţa evreilor pentru că poţi spune că ceea ce se întâmplă rău vine din afară. Antisemitismul este totdeauna viu. Este o problemă reală în România, dar am sentimentul că generaţiile tinere sunt tot mai detaşate de antisemitism.

Dar aţi văzut cazul „Dan Şova”.

Este ceva absolut de neînţeles. Este de neînţeles cum un om care, totuşi, a studiat istoria ar putea face o asemenea afirmaţie, dar salut, într-un fel, patetica lui dorinţă de a se reabilita.

Citiţi literatură contemporană română?

Lucian Teodorovici îmi place destul de mult. Îmi plac unii poeţi tineri cum ar fi Teodor Dună. Îmi plac romanele lui Filip Florian, care găsesc că are o scriitură foarte rafinată. Iar dintre cei ajunşi sus, desigur Mircea Cărtărescu, care este un romancier important şi un poet important. ‘Levantul’ este o capodoperă lingvistică şi poetică, ‘Orbitor’ – o întreprindere măreaţă.

Cu Andrei Pleşu, însă, aţi avut nişte neînţelegeri în ultimul timp.

Da, pornind de la o scrisoare colectivă pe care el a semnat-o; a urmat o polemică destul de aspră. În politica curentă nu mi se pare că suntem pe poziţii diferite.

La ce lucraţi în prezent?

Acum principala mea preocupare este să pun puţină ordine în ceea ce am lucrat în ultimii zece ani. Vreau să termin „Arhiva Trădării şi a Mâniei”, să dau o nouă ediţie primelor două romane din această arhivă şi să scriu o a treia parte. Vreau să scriu un roman despre Occident alături de cele două pe care le-am scris deja şi să fac o trilogie occidentală. Vreau să mai scriu nişte eseuri. Sunt într-o logică de socoteală generală: aduceţi cerneală, să facem socoteală! Pentru că am împlinit o vârstă la care trebuie să te gândeşti să închei. Dacă închei şi mai ai o viaţă după asta, cu atât mai bine.

Care vă este relaţia cu moartea?

Nu ştiu cum reacţionezi dacă eşti pus chiar în imediata prezenţă a morţii, însă relaţia mea cu moartea este una de acceptare. Cred că ceea ce este îngrozitor este decadenţa fizică şi mentală; moartea îi este preferabilă. Existenţa trebuie să se înscrie în finitudine, însăşi în finitudine şi rotunjime stă frumuseţea existenţei.

Dar cu Dumnezeu care mai e relaţia?

Am auzit o anecdotă: pe o bancă în Cişmigiu stătea un bătrân şi alături de el s-a mai aşezat un bătrân; stând de vorbă, cel dintâi şi-a dat seama că bătrânul care venise era însuşi Dumnezeu; l-a întrebat care dintre religii este cea bună? Dumnezeu a răspuns: ‘ca să îţi spun drept, religia nu mă preocupă’.

 

Interviu realizat în colaborare cu Oana Dan și publicat în ziarul Adevărul și pe platforma media independentă dela0.ro, 11 februarie 2013.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here