Ajung la Ploiești pentru Festivalul de Teatru “Toma Caragiu”. Dacă e să îi cred pe clasici, măcar într-un aspect, și anume că acasă e acolo unde locuiește mama ta, pot să scriu și că ajung acasă.
Ploieștiul! În amintirile mele, care mi-am petrecut copilăria târzie, adolescența întreagă și prima tinerețe în orașul acesta, Ploieștiul e o feerie, Ploieștiul e un Paris, Ploieștiul e un Rio. Ploieștiul cu bulevardul său cu castani, Ploieștiul cu toamnele sale, Ploieștiul impregnat de spiritul lui Nenea Iancu, vizibil la fiecare întorsură a frazelor, nici așa, nici altminteri, mă-nțelegi?
Teatrul e bine. Se ține un discurs inaugural în care primarul constată că, neavând nici munți, nici mare, noi, Ploieștiul, nu putem fi un oraș turistic altfel decât prin cultură.
Am venit la braț cu mama. Nu am mai fost împreună cu mama la teatru din anul 1996, încă dinainte să ajungă Emil președintele României. Ultima astfel de vizită s-a consemnat în orașul Satu Mare. Voiam să o rog să scrie cronicile de la festival cu mine – jumătate-jumătate. Sesizând că mi-ar face ea jumătate din muncă, m-a refuzat. Etica muncii în care m-a crescut nu i-a îngăduit să accepte conceptul, chiar dacă i-am explicat că ar fi fost radical, nemaiîntîlnit. Iluzia unei glorii nu i-a spus niciodată nimic. Am văzut împreună “Însemnările unui nebun”, de Gogol. “Scrie Gogolul!”, mi-a spus mama, a doua zi, încă dinainte de micuțul dejun. Și iată-mă, deci, aici, scriindu-l.
“Însemnările unui nebun”, în regia lui Felix Alexa, cu Marius Manole în rolul Popriscin și Alexander Bălănescu întrupând toate celelalte personaje, spectacol care, în București, umple ARCUB-ul a încântat, dar a și nedumerit, uneori, publicul Festivalului. Au existat, în epilog, voci care au găsit viziunea regizorului poate prea modernă.
Amprenta lui Felix Alexa e pregnantă, Alexander Bălănescu intepretează decis la vioară o muzică acordată fin la stările interioare ale personajului lui Marius Manole, acest actor cu un interior răvășitor. E incredibil Manole! Eu merg, pe cât posibil, în fiecare zi la teatru, nici nu mai știu în câte spectacole l-am văzut (parcă joacă în toate!) și pot să depun mărturie că acum, pe finalul stagiunilor, e încă mai bun decât la început. Munca sa de fanatic în loc să-l epuizeze, în loc să-l devoreze, îl alimentează cu o energie miraculoasă. Nu o dată l-am văzut dând totul pe scenă, nu o dată am crezut că nu mai poate. Întotdeauna m-am înșelat.
Să revenim la Gogol, căci peste Alexa, peste Manole, peste vioara lui Bălănescu, peste Toma Caragiu însuși rămâne acest scriitor din mantaua căruia – cum se știe – a ieșit tot ce a fost mai bun în literatura sfârșitului de secol XIX.
Gogol a publicat “Însemnările” la 26 de ani! Nu știu dacă sunteți la curent cu acest text – este, din câte cunosc, cel mai bun text despre nebunie scris în istoria oamenilor, peste cel, mai vechi, al lui Erasmus din Rotterdam. E adevărat, pe Gogol îl ajuta, în acest sens, și relativa sa fragilitate psihică. La 19 ani, când a debutat sub pseudonim, cu un poem, iar poemul a fost întâmpinat cu dezgust de critica literară a vremii, Gogol a retras toate exemplarele din librării și le-a dat foc. Tot foc a turnat Gogol, mai târziu, și peste partea a doua a capodoperei sale – “Suflete moarte”.
“Nasul” și “Mantaua” sunt nuvelele mele preferate. Obsesia pentru nas și pentru mantaua personală e limpede încă din “Însemnări”. Funcționarul Poprișcin, însărcinat cu ascuțirea creioanelor unui director, care mai e și general!, găsește o legătură fantastică între nasurile oamenilor și lună, în plus, nici pe el haina nu-l ajuta să urce în ierarhia socială. Înnebunește, tot înnebunește, din dragoste, din ură, din resentiment, iar Marius Manole e și el tot mai nebun pe măsură ce piesa înaintează.
Înnebunește micul funcționar până ajunge să se creadă Regele Spaniei (mi se pare minunat cum nebunii, chiar și astăzi, în ciuda trecerii timpului, în ciuda revoluțiilor și în ciuda republicilor, sfârșesc prin a se crede tot regi!). Aceasta este prima grilă de înțelegere. Eu cred însă că aceasta este și o capcană, și mai cred că nebunia funcționarului care ascuțea creioane e o alegorie, cum și un pretext.
Gogol face, cu teribila sa luciditate, în ciuda geniului care-l predispunea la extremă, o critică de fond a societății absurde căreia i-a fost contemporan (să fim de acord, totuși, că toți artiștii, de la facerea lumii, se întâmplă în societăți absurde și că nu e nimic de făcut aici).
Gogol îl înnebunește pe micul funcționar cu sens, nu moralizator, ci altfel. E clar că Poprișcin nu e un bolnav psihic, ci un om care caută în imaginația sa adâncă un refugiu din fața absurdității lumii. Funcționarul (care, trebuie să știți, era un pasionat cititor de ziare) este, la rigoare, și un artist care ajunge să creadă în opera sa (care e o dragoste, căreia îi închină, fără rezerve, un regat întreg) pentru a constata apoi (cum atâția alți artiști) că doar el își vede opera. Sfârșește cerșind, și el, îndurare mamei sale pentru neajunsul de a-l fi născut și, mai ales, comunicându-ne, ca pe un mesaj care nu e bine a fi descifrat, că un sultan are un neg sub nas.
Articol publicat în Ziarul Metropolis, 31 mai 2014.
