Aţi auzit de Gaito Gazdanov? El a scris, în Exil, mai multe capodopere. Ele au fost redescoperite după şaptezeci de ani. Ele sunt eterne.
Extraordinară soartă a mai avut şi Gaito Gazdanov! S-a născut în 1903 la Sankt-Petersburg, dar a crescut în Siberia şi în Ucraina. La 16 ani s-a dedat menşevismului. A intrat în Armata Albă. A făcut un an de Război Civil, a fugit la Constantinopol, şi-a terminat studiile, a ajuns la Paris. A fost docher, a fost spălător de locomotive a fost muncitor la o fabrică de automobile la modă. A fost şofer de taxi. A fost un supravieţuitor, avea ceva de spus. Lucra noaptea, ziua scria. A fost la Sorbona. A început să scrie povestiri, bine primite în revistele emigranţilor ruşi (şi ce imensă literatură se scria atunci în Exil!).
Un redutabil bolşevic precum Maxim Gorki i-a recunoscut talentul, scriindu-i: „Simţi desigur că eşti talentat. Şi aş adăuga, talentul tău este unul aparte. Nu spun asta degeaba: O seară cu Claire (n.m. – un splendid roman de-al lui Gazdanov, publicat în 1929, pe când scriitorul avea doar douăzeci şi şase de ani!) şi câteva dintre prozele tale scurte pe care le-am citit o confirmă”.
Între 1953 şi 1971, la moartea sa, a lucrat la Radio Europa Liberă. Programul său despre literatura rusă a devenit legendar. A fost înmormânat la Paris. În Rusia l-au publicat abia după 1990. Şi eu nu am ştiut nimic despre acest scriitor, până acum la aproape treizeci şi trei de ani!, când, din întâmplare (destin?), mi-a căzut în mână Spectrul lui Alexander Wolf (Polirom, 2014)…
Am citit prima frază a romanului, fără speranţă, aşa cum fac întotdeauna. Prima frază a acestui roman este: „Dintre toate amintirile, din şirul fără de sfârşit al simţămintelor mele, cea mai împovărătoare este imaginea singurului omor pe care îl săvârşisem”. Am continuat să citesc toate frazele din carte, fără nicio pauză. Trei ore mai târziu citisem o capodoperă.
Avea dreptate Gorki: Gazdanov era talentat, iar talentul său era aparte. Eu nu am mai citit aşa ceva. Dacă v-aş reproduce subiectul cărţii vi s-ar părea unul prost, tras de păr, exagerat, previzibil. Căci: în timpul Războiului Civil, un tânăr (Gazdanov însuşi?) împuşcă un om. Crede că l-a ucis. Trece viaţa. Decenii mai târziu, în Occident… Dar nici nu vă mai povestesc.
Căci nu subiectul este nemaiîntâlnit (nici Marele Gatsby nu rezistă repovestit de un amator), ci puterea acestui scriitor de a împleti ample eseuri despre moarte în firul narativ. Gazdanov descrie cu stil şi un meci de box şi întâmplări cu morfină şi moartea unui borfaş sentimental şi viaţa de gazetar vagabond şi, mai ales, marea iubire. Mulţi scriitori au scris despre marea iubire, dar îndrăznesc să scriu că nimeni nu a scris-o ca Gazdanov. Vi se pare enorm? Să nu vi se pară.
Căci, o femeie, Elena Nikolaevna, este iubită aşa în această carte: „Când, noaptea târziu, după ce mă despărţeam de ea, ieşeam pe stradă şi mă îndreptam spre casă, viaţa mea începea să mi se pară neverosimilă: nu mă puteam obişnui cu faptul că, în sfârşit, nu era nicio tragedie în ea, că lucram la ceva care mă interesa, că exista o femeie pe care o iubeam cum nu mai iubisem pe nimeni, şi că nu era nici nebună, nici isterică, şi că nu trebuia să mă aştept în orice clipă de la ea fie de la o pasiunea dezlănţuită, fie la o criză gratuită de răutate, fie, din senin, la un plâns nestăpânit. Tot ce însemnase până acum existenţa mea – regrete, insatisfacţie şi un soi de zădărnicie evidentă în tot ceea ce făceam – toate acestea au început să mi se pară foarte îndepărtate şi străine, de parcă mă gândeam la ceva care trecuse demult”.
Articol publicat în Suplimentul de Cultură, 7 mai 2016.
