Se citește prea puțină literatură africană pe tot mai bătrânul nostru continent. E o greșeală, e o mare greșeală.
Eu însumi am citit prea puțină literatură africană, iar adevărul e că, deși îmi place să dau vina pe lipsa traducerilor, port această lipsă ca pe o rușine, cum se și cade. Măcar îmi regret ignoranța. Căci literatura africană are un farmec primordial, are frumusețea brută a începuturilor, dacă mai cunoașteți frumusețea unui început.
Între timp, în Occidentul spre care tot tânjim, literatura se standardizează, se industrializează, apar anual zeci, sute de bestseller-uri, trebuie să cumpărăm, să cumpărăm, să cumpărăm pantofi și urși de pluș și cărți, căci toată industria pantofilor și a urșilor de pluș și a cărților stă în buzunarele noastre. Cărțile au cunoscut o demistificare. Au devenit obiecte de consum, nu diferite de ascuțitori sau de chipsuri. Mai există încă un oarecare prestigiu care însoțește literatura, dar în definitiv toată treaba asta e o afacere.
Nu cunosc detalii despre piața editorială din Kenya, de unde ne vine Ngugi wa Thiong’o, scriitor așezat confortabil, la cei șaptezeci și șapte de ani, în anticamera Nobelului pentru literatură, profesor respectat la New York University. Desigur, nici el nu a fost profet în țara lui, având de suportat consecințele contemporaneității, ca toți cei aflați în avangarda gândirii. Nu am de gând să detaliez – aceasta nu este o biografie.
Cartea Râul care ne desparte (Polirom, 2014) a fost publicată când scriitorul avea douăzeci și cinci de ani, fiind scrisă cu doi ani înainte. Citită în această cheie, e o carte cu adevărat excepțională! Nimic nu îi lipsește – ca profunzime și construcție textuală.
Ngugi wa Thiong’o nu este un estet. El folosește un minim de mijloace stilistice, dar tocmai în această absență a demonstrației că este un mare scriitor stă secretul său. Căci Ngugi wa Thiong’o este un mare scriitor, dar dintre aceia pentru care povestea vine înaintea frumuseții textuale. Iar povestea este aceasta: două comunități Kikuyu (cel mai numeros grup etnic din Kenya, Ngugi însuși fiind astfel) trăiesc separate de râul din titlu, dar mai ales de răscrucea unde au ajuns: unii urmează credința misionarilor creștini, ceilalți își ascultă vocea sângelui și își simt tribul, neamul, ca pe indispensabile rădăcini. Cine are dreptate?
Pe acest fond, pe acest front, veți admite, tradițional al războiului dintre modern și vechi, Ngugi wa Thiong’o ne lasă o copleșitoare poveste de dragoste, care nu e cât Romeo și Julieta, dar nici mai prejos nu este – între poveștile de dragoste nu ar trebui să existe ierarhie, iar înțelepții, de altfel, demult au abolit această idee.
Dacă Shakespeare vi se pare totuși prea înalt, am să compar istoria lui Waiyaki și Muthoni cu cele ce se petrec în piesa Manasse a insuficient cunoscutului dramaturg român Ronetti Roman, jucată ca spectacol de teatru, cu relativ succes, la 1900.
Îndrăgostiții merg mai departe de părinții lor – așa e de când lumea și pământul, iar o istorie de amor (am ajuns, vai!, la vârsta la care mai pot crede în asemenea istorii doar în cărți) rămâne, totuși, rama unui tablou mai vast.
Căci sunt – în cartea aceasta mare – văi și dealuri și coame și copaci seculari și vrăji și profeții și circumcizii și sânge și trădare și lumi care dispar. Da, lumi care dispar în același naufragiu care este, pe rând, istoria pentru fiecare civilizație. Iar Ngugi wa Thiong’o știe de atâta vreme încotro duce timpul și asta e cam tot ce poate să afle, mai adânc, mai departe, un om într-o viață.
Articol publicat în Suplimentul de Cultură, Nr. 476 / 23. 03. 2015.
