Home Blog Îmbogățit de femei

Îmbogățit de femei

0
841

 

Pe 23 iulie 2014 am împlinit, împotriva dorinței mele, împotriva cursului vieții, împotriva tuturor așteptărilor, împotriva fișelor medicale reale și imaginare, treizeci și unu de ani. E o vârstă pe care nu mi-am dorit-o niciodată, dar în contra căreia găsesc că e deja ridicol să scriu. Fără să fiu cunoscut vreodată pusee de donjuanism, mai degrabă conservator în amor, dacă nu chiar retrograd, întâmplarea a făcut totuși să fiu îmbogățit de unele femei. Am început prin a învăța sfârșitul. Invariabil, toate marile iubiri ale adolescenței mi-au sfârșit într-un stângaci stil epistolar. Trăiam verile într-un mic oraș de munte unde, în afara ploilor torențiale, mai putea fi consemnată și o mare tabără școlară. Fiind inevitabil tineri, ne îndrăgosteam irecuperabil, ne scriam siropos până la primele ninsori, care se întâmplau de obicei în octombrie. Iarna era un fel de Apocalips, primăvara trecea repede și ciclul se relua. Am crescut astfel pe deplin conștient de greutatea oricărui final. Am evitat de-atunci, desigur zadarnic, orice final.

Atunci, la sfârșitul anilor ’90, am învățat, din dragoste pentru o studentă la Litere, care trebuie să mărturisesc că nu se afla chiar în deplinătatea sentimentelor, să citesc existențialiștii, nihiliștii și chiar suprarealiștii. Și tot atunci, și tot din dragoste, am escaladat cele mai înalte vârfuri montane din țara noastră. Am și fotografii, pe film, care atestă aceste magice întâmplări, care în ciuda iubirilor la zi nu se vor mai repeta. Știam pe de rost Jepii Mici, ce să mai!

Și tot atunci am învățat cât valorează o zi, am învățat că zilele fericirii sunt strict numărate – pe atunci erau, de obicei, șapte. Nu m-am ferit niciodată să spun cele două cuvinte și nu am disperat când eram singurul care le spunea. Pe atunci, credeam că întotdeauna va urma o altă vară. Eram naiv.

Tot din dragoste am învățat că trecutul, fără să treacă vreodată, nu se întoarce. Mi-am decontat la suprapreț toate iluziile și – consecvent în imbecilitate – n-am încetat niciodată să o iau de la zero.

Mai târziu, când, vorba unei poezii în care un băiat ucide cu praștia o vrabie, chiar am crescut flăcăiandru, o femeie m-a învățat că dragostea are și consecințe teribile sociale. Eram, în micul meu acvariu, ca un personaj dintr-un roman de Houellebecq, căruia idila cu una dintre cele mai frumoase cinci femei din Paris îi deschide toate porțile gloriei. Tot din dragoste am vrut să mă sinucid. De patru ori pentru aceeași femeie. Nu cred că aveam douăzeci de ani, scriam niște poezii mizerabiliste, eram depresiv și fundamental inadecvat realității din România de la începutul mileniului al III-lea. Un dobitoc.

Dar tot din dragoste am învățat că supraviețuirea poate să aibă și sens. Femeile acestea sunt de-acum căsătorite. Am îmbătrânit și eu și ele – nu le mai caut, nu mă mai caută. Am ajuns ceea ce am vrut mereu să fiu: am ajuns ziarist, poate că și scriitor. Ziaristului i se oferă încă mai mult din viață. De la femei am învățat să fiu responsabil, să îmi măsor cuvintele, cu care înainte eram excesiv, de la femei am învățat să nu fiu crud și să nu fiu orb. Îmi e greu să precizez când și dacă am fost iubit în justă măsură. Dar nici nu mai contează! Firește că la ultima judecată se va socoti cât am iubit și nu invers. E posibil să fi avut cândva și o logodnică.

Altădată, o femeie m-a învățat Parisul, o alta orașe încă și mai frumoase. De la femei am învățat ce se cuvine să spui și ce se cuvine să taci și toate acele detalii extrem de practice, fără de care viața pământenilor ar fi imposibilă. Am făcut și greșeli și greșelile mi-au prins bine. Nu am repetat niciodată aceeași greșeală. O dată, am abandonat, din rațiuni umanitare, în stradă, o femeie. Era în prima zi a unui an vechi când un moș m-a strigat povestindu-mi că baba lui, paralizată, a fost la baie și a căzut, iar el nu are putere să o aducă dinspre baie în sufragerie și toți din bloc sunt morți de beți. Da, mi-am început anul 2005, sau poate că 2006, târând o babă goală, paralizată, spre o canapea. Așa a fost să fie.

Precum știți, nu se știe întru totul cine a scris Ecleziastul. Îmi place să mă amăgesc că, dacă ar trăi astăzi, ar fi fost un ziarist rătăcitor care vede toate câte sunt pe lume înainte să constate deșertăciunea. Am încercat să văd toate câte sunt pe lume.

La treizeci și unu de ani nu mai scriu poezii mizerabiliste, când și când câteva versuri, întotdeauna triste, pariez pe cai negri în hipodromuri virtuale și de obicei pierd, iar viața, deși ducând pretutindeni, nu mi-a ajuns nicăieri, dar da, viața s-a întâmplat. La treizeci și unu de ani, prin arterele zilelor mai curge încă sânge, mă mai pot îndrăgosti nebunește și mai am puterea să cred că ultima scrisoare nu va veni niciodată.

 

Articol publicat pe www.catchy.ro, 23 iulie 2014.

NO COMMENTS

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here