După douăzeci de ani: am avut o întâlnire teribilă cu primul roman al francezului. Cu niciun alt scriitor al timpului nostru nu mă simt mai frate.
Citesc, la douăzeci și unu de ani de la publicare, romanul Extinderea domeniului luptei de Michel Houellebecq (Polirom, 2005). De-abia acum și din strictă întâmplare. Știu că nu e adecvat să te referi la o carte din 1994, când autorul este, după douăzeci de ani, un fenomen editorial în Occident, ocupându-se, cu ficțiunea sa feroce, despre islamizarea care va urma. Nu dau doi bani pe ce este adecvat.
Am citit toate cărțile lui Michel Houellebecq traduse în limba română. E adevărat că niciuna nu m-a dezamăgit radical, dar la fel de adevărat e că niciuna nu a lăsat în mine o urmă atât de puternică precum aceasta – primul său roman. E ca urma unei boli cumplite care, totuși, nu se știe de ce, te-a cruțat. E ceva aici.
Cum ar fi literatura dacă fiecărui scriitor i s-ar da dreptul la o singură carte pe care să o tragă ca pe un glonț în inevitabilul duel cu timpul? Cred că Michel Houellebecq s-ar putea mulțumi cu această extindere a domeniului luptei. Avea treizeci și patru de ani atunci când a publicat-o. E o vârstă strict posthristică, e o vârstă potrivită pentru a spune, fără frică, fără ocol, fără compromis, adevărul.
Căci asta făcea – acum douăzeci de ani – Michel Houellebecq, înainte să i se întâmple tragedia succesului: spunea adevărul. O făcea cu brutalitate. Critica tot, căci totul se cuvenea, și atunci, ca întotdeauna, criticat. Acest roman este expresia unei hiperlucidități, o hiperluciditate brutală, magnifică. Nimeni nu este iertat, nimeni nu merită să fie iertat, nimic nu este ocolit.
Michel Houellebecq spune adevărul despre cei care eram la sfârșitul secolului al XX-lea (acum este, firește, mai rău), despre capitalism, despre relațiile dintre oameni, despre abolirea sentimentelor, despre durerea pe care o sapă în noi prezentul, despre amărăciunea pe care o aduce această epocă îngrozitoare în care iubirea nu mai poate exista decât ca iluzie, despre singurătatea rotiței din fiecare sistem.
Michel Houellebecq a scris atunci, la începutul interbelicului său, o carte de o cruzime justă, cruzimea care vine doar din forța autenticității. Michel Houellebecq lichidează fiecare personaj care se întâmplă să prindă viață în paginile romanului său. Din păcate, sfârșitul este deplorabil, dacă puteți îndura adjectivul cu privire la această capodoperă care se încheie prost.
Informaticianul pe care Michel Houellebecq îl alege pentru a privi prin ochii săi lumea și a o găsi grotescă este expulzat, fie și temporar, din această societate alienată cu care suntem atât de contemporani, în rândul nebunilor.
E dreptul fiecăruia să-și termine oricum capodoperele, nu e problema mea, dar nu pot să nu trăiesc regretul acelei suverane indiferențe cinice, acelei nirvana a scârbei, la care informaticianul lui Michel Houellbecq putea ajunge și fără suspiciunea de demență.
Așa mi-aș fi dorit: ca Michel Houellebecq să spună încă de la început – aceasta este părerea mea despre o lume, o găsesc ridicolă, îmi este scârbă de ea, dar faptul că înțeleg cine sunteți nu mă reduce la un rătăcit oarecare.
Așa mi-aș fi dorit: ca Michel Houellebecq să-și încheie această culme, nu mai puțin înaltă decât Străinul lui Albert Camus, într-o greață definitivă a unui om perfect sănătos mintal. Un om care poate fără probleme să depășească revelația că toată lumea ar trebui să fie nefericită, dar uite că nu este, fiindcă doar incapacitatea de a accepta realitatea în care ne complacem, doar această orbire voluntară ne face suportabilă viața printre semeni.
Bineînțeles, nu există niciun motiv pentru care lui Michel Houellebecq să îi pese de dorința mea. Sunt, de altfel, foarte sigur că nu s-ar obosi să îmi ofere la schimb nici măcar o flegmă obosită. Are definitiv dreptate: suntem toți niște adolescenți decrepiți.
Articol publicat în Suplimentul de Cultură, Nr. 497 / 12. X. 2015.
