Cum își spun oamenii că se iubesc atunci când nu se folosesc de cuvinte? Răspunsurile vin de foarte departe, au traversat toată istoria noastră și sunt parte din moștenirea umanității noastre. E important (chiar dacă nu e suficient): e ceea ce nu vrem să pierdem.
În România, cu atât mai mult, dat fiind trecutul nostru, o masă în familie este o declarație de dragoste.
Și tot despre dragoste e vorba și când mâncarea este gătită de mâna unui om care ne iubește.
S-au pierdut multe cu timpul: ne-am tot pierdut scrisul de mână, scrisorile, timpul însuși, cultura discurilor de vinil și tihna, ba chiar și obiceiul de a mai gândi.
Melancolia ne unește
Masa în familie este numitorul comun al vieții noastre pe toate continentele. Am călătorit cândva în Sicilia și am vorbit cu sicilieni bătrâni despre mesele mari de altădată.
Am călătorit cândva în Africa de Nord și am vorbit cu marocani bătrâni despre mesele mari de altădată. Nu mai erau mesele acelea, copii plecaseră în lume, spre alte orizonturi. Copiii pleacă întotdeauna. Și melancolia ne unește.
Am călătorit și în sudul nostru extrem, iar aici oamenii își așteptau zeci de ani dreptul de a sta în capul mesei. Era una dintre formele supreme de împlinire, peste care, grăbiți cum suntem, oameni ai mileniului nostru, trecem prea ușor.
La masă te invită musulmanii când le tragi pragul și tot la masă te așează și moldovenii și portughezii și oamenii din Caraibe când își deschid inima și așteaptă să ți-o deschizi la rândul tău.
Acasă
Să vedem toate câte sunt sub soare și să ne întoarcem acasă. Oamenii se întorc întotdeauna acasă.
Părinții și bunicii și străbunicii noștri au traversat un versant încă și mai crud al istoriei, au cunoscut foametea sau vremurile când măcar plana spectrul ei.
Cu atât mai mult, știu să își declame iubirea printr-o invitație la masă. E parte din moștenirea noastră culturală și o vom da inevitabil mai departe.
Din timpul când telefoanele și sentimentele erau fixe
Copiii din generația mea, copii crescuți la sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990, n-au primit multe declarații de dragoste.
Nouă nu ne-a spus nimeni că suntem unici și speciali și că putem împlini tot ce ne propunem, ceea ce nu înseamnă că nu eram. Viața noastră a fost imperfectă, dar nu era virtuală. Era toată adevărată. Nu e nicio tragedie la mijloc, e doar istorie recentă.
Noi n-am primit gif-uri de amor pe whatsapp. Venim din epoca telefoanelor fixe. Dacă am mâncat azi și ce am mâncat azi au fost te iubesc-urile noastre. Nu e nicio tragedie la mijloc, e doar istorie recentă.
Și noi am îmbătrânit, ca toți oamenii dintotdeauna și de pretutindeni.
Sacoșele tinereții noastre
Și cele mai emoționante dintre toate dovezile de iubire erau sacoșele care călătoreau spre orașele unde plecaserăm să învățăm carte, să ne pierdem nopțile și să devenim oameni.
Ele circulau cu trenul sau cu microbuzul, în portbagaje necunoscute, manipulate de mâini străine.
Uneori, erau însoțite de scurte bilete care, vorbind despre tocănița noastră preferată sau despre ostropelul favorit, vorbeau un limbaj al iubirii, care ne încălzea inimile.
N-am fost niciodată în armată, pot numai să îmi imaginez ce simțeau soldații când primeau pachet de acasă.
Și poate că nici nu vă mai gândiți la asta, în viteza mileniului III, dar trăim în cea mai sigură dintre lumile în care au trăit vreodată oamenii.
Fericirea are de unde să înceapă.
* Articolul este parte din campania Pain Plaisir, #HaiLaMasă.
