Graţiela Bădescu este absolventă de UNATC, în două ture: în 2011 licenţa la clasa profesorului Florin Zamfirescu; Masterul, în 2015, la clasa profesoarei Tania Filip şi a profesorului Gelu Colceag.

 

Cu ce text ai venit la selecţia HOP?

Textul cu care particip la secţiunea grup este un text contemporan –  „Copacul” – de Anca Ştefan.  Textul a pornit ca un exerciţiu pe care Anca l-a făcut în timpul atelierelor „Scrie despre tine”, pe care ulterior l-am transformat într-un fragment de sine stătător.

Ai mai fost şi în anii anteriori la HOP?

Da, am participat şi în 2012, tot cu un text contemporan – „Oracol” – un poem urban de dragoste de Rucsandra Pop. Am prins ultima ediţie de la Mangalia. În anul următor a început nebunia de la Costineşti.

Ai avut emoţii la selecţia HOP de la Teatrul Naţional din Bucureşti (TNB)?

Anul ăsta m-am simţit acasă. Am avut emoţii, dar m-am liniştit când am descoperit că ceilalţi concurenţi îmi erau, în mare parte, cunoscuţi. E un sentiment plăcut să descoperi că mulţi dintre cei cu care te-ai intersectat profesional la un moment dat, acum joacă în aceeaşi ligă. La preselecţii am participat la ambele secţiuni: şi grup, şi individual. La individual a fost un moment foarte tare cand l-am oprit pe Krem – Răzvan Alexe (cu care am împărţit trei ani de licenţă în aceeaşi grupă) şi l-am rugat să facă un personaj din momentul meu.

Chiar dacă momentul n-a trecut la Costineşti, ce s-a întâmplat acolo pot spune că a fost magic, deşi cel mai amuzant moment a fost negocierea „numerelor de pe tricou”; el avea numărul 13, eu 12. El superstiţios, eu cu „filingeala” pentru numărul 13 care mi-a purtat noroc de-a lungul timpului, poate pentru că atunci când m-am născut am fost copilul cu numărul 13. El a trecut la individual, eu la grup. Ne-au rămas câteva fotografii, un sejur la Costineşti şi încurajările reciproce din pauzele de ţigară.

Ce ti-au spus membrii juriului şi cum ţi s-au părut opiniile lor referitoare la prestaţia ta? Ai încercat/vei încerca să le pui în practică până la Gala din septembrie?

La „Copacul”, cele mai multe observaţii au fost legate de text. Tema fiind „Vacanţă la mare” , ni s-a sugerat să ne ducem mai către mare, şi să ridicăm finalul. Am făcut deja modificări în acest sens.

În ce piese ai jucat/joci în prezent? Ce roluri ai interpretat până acum?  Există unul care îţi place în mod deosebit?

Răspunzând la întrebarea asta, îmi dau seama că-l înţeleg pe Don Juan. Fiecare rol trebuie iubit cu grijă și supunere, cu delicateţe şi suferinţă. Prima tentativă de îndrăgosteală a fost Nora. A fost ca primul sărut. Nu s-au spart planete, dar s-a întâmplat. Poate şi pentru că nu m-aş fi distribuit niciodată în Nora. La începuturile mele în teatru aveam constant acest şoc – de a vedea că sunt distribuită în femei puternice, dar delicate, femei elegante. Eu venisem în Bucureşti încălţată în bocanci şi îmbrăcată în blugi și tricouri largi şi eventual negre. Să treci de la ţinte la perle şi tocuri, asta te scoate puţin din sistem.

Apoi a venit Ziţa, cu care am avut «un coup de foudre». Şi de aici s-a pornit tornada – cu Lady Macbeth, Mama din „Pelicanul” lui Strindberg, Vassa Jeleznova, Caţavencu, Femeia din Prah, Sladka din „Cu sufletul nu-i de glumit”,  Dama din „O zi de vară” de Mrożek, Arkadina din „Pescăruşul”. Şi mai există aria personajelor din piesele contemporane în care joc.

Cu Saşa din “Talk to the Bomb” (unul din spectacolele în care joc acum şi care va putea fi văzut din nou din toamnă) am o relaţie specială. Aş putea spune că ne-am construit una pe cealaltă. Textul s-a născut practic sub ochii mei, aşa că tot universul Saşei a fost pus la picioarele mele de către Rucsandra Pop, autoarea piesei. Saşa din “Talk to the Bomb” mi-a arătat cam cum stă treaba cu proiecţiile, iar eu am primit un teren de joacă unde am putut să pun în practică tot ce-am mai înţeles eu despre actorie. Din toamnă tot cu Saşa mă joc, pentru că acum lucrăm la episodul următor din viaţa ei – piesa se numeşte „La nimfomane”.

În acelaşi timp lucrăm şi la “Huevos Congelados”, unde personajul Maria e într-un fel tot o ipostază a Saşei. Dar sezonul de vară e ocupat de Maia, personajul din „Copacul”. Şi aici am noroc pentru că, fiind la a doua colaborare cu Anca Ştefan, dramaturgul acestui text, primesc insight-uri despre personaj chiar de la autor. Maia mă surprinde cu modul ei de a reacţiona. Maia e efervescentă, serioasă şi comică în acelaşi timp, şi are un mod de a gândi care mă scurtcircuitează pe mine, ca actriţă, în cel mai plăcut mod cu putinţă.

Fiecare rol la care lucrez devine cel care îmi place în mod deosebit. Există o vorbă în teatru care spune că actorii câteodată îşi apără personajele mai mult decât e cazul. Mie mi s-a părut întotdeauna firesc să fie aşa.

Care sunt actorii români pe care îi admiri?

Intrăm şi-n seria de actori preferaţi, altă temă la care am avut mereu dificultăţi la scoală. Nu pentru că n-aş avea obiecte ale admiraţiei, ci pentru că sunt mulţi, si mi se pare nedrept să uit pe cineva. Îmi place Ana Ularu, îmi place Dorina Chiriac, îmi place Adrian Titieni, îmi place Gabriel Spahiu, îmi place Radu Iacoban, îmi plac colegii mei de generaţie – Krem, Aida Avieriţei, Ioana Manciu, Vladimir Purdel, Ana Udroiu, Anca Dinicu, Ilona Brezoianu, Ionuţ Niculae. Îmi plac colegii mei din distribuţii – Alex Fifea, Dan Lupu, Aron Alexandru Lucian. Am o abilitate de a devora ca spectator actorii de pe scenă, pentru că mi se pare că poţi înţelege atât de multe dacă te laşi purtat de gândurile şi acţiunile unui actor.

Aş vorbi însă şi despre actorii necunoscuţi publicului din Bucureşti. Când eram angajată la Teatrul din Petroşani am cunoscut un actor din Satu Mare – Radu Botar. M-au fascinat universul şi modestia lui. Ardea la fiecare spectacol şi avea o tehnică incredibilă de a-şi construi rolul. Dar ce m-a uimit foarte mult a fost generozitatea cu care-şi trata partenerii. Şi patosul productiv manifestat în şi pentru teatru.

Ce actriţă/actor străin îţi place? De ce? În ce film/spectacol te-a impresionat în mod deosebit?

Primul care-mi vine în minte e Kenneth Branagh într-o montare din 2013 cu Macbeth, dar şi Penelope Cruz în Vicky Cristina Barcelona, laitmotivul acestui sezon.

De  ce te-ai făcut actriţă?

Mă gândeam ce-aş putea răspunde la întrebarea asta azi, în timp ce alergam între două repetiţii. Şi mi-am amintit de prima oară când am învăţat o poezie în clasa a patra şi am trecut de multe etape la un concurs de recitat. Ghinionul a apărut când, înainte de finala pe şcoală, am făcut pojar. N-aveam cum să mă lupt cu biologia, aşa că episodul s-a încheiat brusc şi fără resentimente. Peste câţiva ani, după ce trecusem prin meserii serioase ca profesor de istorie sau avocat, am hotărât într-o zi că mă voi face actriţă.

Nu ştiu de ce, dar îmi aduc aminte momentul. Apoi am aflat că am un prieten care era într-o trupă de teatru cu adolescenţi din mai multe licee ale oraşului. Şi m-am trezit într-un festival francofon în Cairo, în care trainerul meu de acolo mi-a spus, la finalul workshop-urilor, că am toate datele pentru a fi actriţă, şi-mi urează multă baftă în teatru. Şi-atunci mi-am zis că pot să o fac, că sigur drumul ăsta duce undeva.

Cum te visezi peste cinci ani? Dar peste zece?

E prea mult să mă gândesc peste zece ani, dar peste cinci sper să fiu mai liniştită şi înconjurată de cât mai mulţi oameni care au aceeaşi filosofie de viaţă şi acelaşi mod de relaţionare ca mine. Mă văd având întâlniri cu oameni cu care sunt pe aceeaşi lungime de undă. Mă văd bucurându-mă că fac (bine) această meserie. Şi mă văd făcând şi film, nu doar teatru.

Îţi mai aminteşti cum a fost prima zi de facultate?

Îmi amintesc cu precizie ziua. Gangul, Berlogea, discursurile. Şi cred că, dacă încerc un pic mai mult, îmi amintesc şi cum eram îmbrăcată. Emoţii. Emoţii şi aşteptări mari.

Ne poţi spune o amintire semnificativă din anii de facultate?

Examenul de Cehov. Niciunul dintre noi n-a înţeles nimic, dar la toată lumea se aliniaseră planetele.

Ce ţi se pare cel mai greu în această profesie?

Să-ţi păstrezi optimismul şi calmul constant. Suntem oricum în mare parte din timp vulnerabili, şi atunci orice informaţie exterioară e percepută câteodată mai dramatic decât este în realitate. Prin urmare, trebuie să îţi găseşti constant moduri noi de a-ţi încărca bateriile la maxim şi de a-ţi face rezerve de energie.

Ai de făcut vreun reproş profesorilor/unui profesor din aceşti ani de şcoală? Dacă ai putea să schimbi ceva în sistem, cu ce anume ai începe?

Spiritul revoluţionar la mine se manifestă în alte aspecte ale vieţii. Şi cred că e mai productiv să porneşti un dialog decât să aduci reproşuri. Da, poate asta mi-a lipsit pe alocuri în anii ăştia de facultate – un dialog sincer şi constructiv. Ar fi frumos ca UNATC-ul să se reformeze în spiritul dialogului.

Ce rol ţi-ar plăcea să ţi se ofere în viitorul apropiat?

Nu mă gândesc la asta, pentru că ştiu că voi primi ce am nevoie în momentul ăla. Mi s-a întâmplat să-mi doresc foarte tare un rol, deşi lucrurile nu duceau neapărat în direcţia asta. Spectacolul a ieşit foarte bun, dar procesul şi contextul în care s-a construit n-au fost cea mai plăcută experienţă. Şi nici compania nu a fost cea mai selectă. Aşa că de atunci, când îmi doresc un rol foarte tare  încerc să îmi amintesc că s-ar putea să vină la pachet cu alte lucruri pe care nu mi le doresc. Ce vreau este să fac cât mai bine rolurile care vin către mine. Şi să învăţ cât mai mult din ele.

Dacă s-ar fi dat note la selecţia HOP, iar tu ai fi fost în juriu, ce notă ţi-ai fi dat?

Nota de trecere. Pentru că intersecţiile cu ceilalţi oameni implicaţi în fenomenul HOP sunt adevărata recompensă. Nu cred că o zi, o preselecţie sau chiar un concurs spun totul despre un actor. Actoria e o meserie în care trebuie să-ţi dovedeşti ţie şi mai apoi celorlalţi că eşti bun în fiecare zi.

 

Interviu publicat pe website-ul uniter.ro, 4 septembrie 2015.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here