Femeile lui Lazăr de Marina Stepnova (Editura Curtea Veche) este o carte care m-a copleșit. Nu speram ca secolul nostru să mai fie vrednic de o asemenea literatură rusească!
Dacă vreți să aflați adevărul, adevărul este că am iubit cartea Femeile lui Lazăr încă dinainte să îi citesc prima pagină. Am auzit numele ei – ca recomandare de lectură – de la omul pe care îl consider cel mai îndreptățit să facă recomandări de lectură în țara noastră, fiindcă este nu doar cel mai bun scriitor din țara noastră, ci și cel mai bun cititor. Nici nu ar putea fi altfel. Nu contează numele său. Cine știe să scrie sau să citească îl va recunoaște și dacă rămâne nenumit.
Am deschis-o cu emoție, așteptând să fiu vrăjit, exact așa cum știam că se va întâmpla. Am fost. Și unde ai fost tu, până acum, Marina Stepnova? Tu, cu stilul tău venind din Nabokov, tu ducând această incredibilă nabokoviadă, tu cu romanul tău care cuprinde un secol și încă nu e destul, tu, cu atenția ta desăvârșită, atât de feminină, la felul în care personajele se îmbracă, mănâncă și se dedică unul altuia până la uitarea de sine, până la desăvârșire?
Unde ai fost, tu, Marina Stepnova? Tu nu știi cât te-am așteptat? Nu știi. Tu studiai la Moscova la Institutul de Literatură „Maxim Gorki“, tu îl traduceai pe Mihail Sebastian în limba rusă, tu erai și ziaristă!, tu făceai atâtea și atâtea miracole!
Când ai împlinit patruzeci și patru de ani, fără ca eu să îți fi auzit, fie și o singură dată, până acum numele? Căci tu, Marina Stepnova, ești o scriitoare cum nu am mai citit înainte. Și te iubesc, Marina Stepnova, îți iubesc cuvintele, ți le-am iubit dinainte să le citesc, ți le-am iubit în timp ce le citeam și cel mai mult ți le iubesc acum, după ultimul paragraf, în acest postludiu al lecturii.
Marina Stepnova, m-ai cucerit! Și nu cu povestea lui Lazăr Lindt, acest geniu în matematici, care pare centrul cărții tale, dar nu este, deloc nu este, pentru că această carte este, încă din titlu, a femeilor, a femeilor pe care Lazăr le are sau nu le are, le cunoaște sau nu le cunoaște. Și dintre toate aceste femei, Marina Stepnova, ai mai născut-o și pe Marusia! Am citit multă literatură rusească până acum, Marina Stepnova, dar eu nu am mai întâlnit pe cineva care să se apropie măcar de frumusețea pe care tu ai lăsat-o să cadă asupra Marusiei!
Am avut momente, și nu au fost deloc puține, în care în gând mă închinam acestui personaj feminin, ca unei icoane, nu neapărat făcătoare de minuni. Și nu, Marina Stepnova, nu sunt nebun. Sunt înnebunit de ritmul propozițiilor tale, nici prea lungi, nici prea scurte, pur și simplu perfecte. Ele îmi inundă ființa, pornind din inimă, ca un sânge cu sens.
Marina Stepnova, tu scrii despre evrei și despre inteligență, despre viața domestică, despre război și despre pace, fără să fii mai prejos de Isaac Babel! Tu nu ești mai prejos nici de Lev Tolstoi, tu nu ești mai prejos nici de Andrei Platonov, tu nu ești mai prejos nici de Cehov însuși!
Și eu sunt fericit, citindu-te, Marina Stepnova! Sunt fericit pe cât de fericit poate fi un bărbat de treizeci și unu de ani fără nici un rost nici în viață, nici în literatură, un poet minor, un publicist marginal, un prozator pe cale să rateze, un romancier imaginat.
Sunt fericit pentru că fac parte din secta celor care s-au apropiat, cu totul, de scrisul tău. Suntem foarte puțini în țara noastră și asta e cumva bine. Fiind atât de puțini, știm să te iubim încă mai mult, Marina Stepnova!
Și las aici acest imn de slavă de care nu ai cum să afli vreodată. Și scriu așa, ca un alt Lazăr îndrăgostit: Glorie, Marusiei!, Marina Stepnova, glorie Marusiei!, acum și pururea.
Articol publicat în Suplimentul de Cultură, Nr. 471 / 16. 02. 2015.
