Nu se terminase încă mileniul al doilea când primul mall a apărut într-un cartier bucureștean cunoscut mai degrabă pentru târgurile sale în care români mai mult sau mai puțin onești comercializează autovehicule.
Eram, pe atunci, un prăpădit elev de liceu, ba încă unul din provincie. Remunerația familiei era, după buget, mică. Mall-ul era, în consecință, o nălucă, o amăgire, o fată Morgana, o fantasmă. Nu eram noi de mall și, la drept vorbind, cine era? Clădirea respectivă fusese proiectată pe vremea dictaturii să fie un circ al foamei. Acum, adevărul e că nici de circ și nici de foame nu duceam noi lipsă. Dar la mall tot n-ajungeam. Și ce cupolă frumoasă îl adăpostea!
Prima dată când am pus piciorul în acest templu al consumerismului, al superficialității, al fericirii roz, în acest lăcaș de slavă Americii, însoțeam un coleg mai avut, de fapt cel mai avut dintre colegii mei de liceu. Intenționa să-și achiziționeze o pereche de pantofi de sport de fabricație germană. Colegul este și acum, slavă zeilor capitalismului!, milionar. Am rămas prieteni. Nu ne-a plăcut mall-ul – noi având, e drept, în ciuda prăpastiei dintre conturile noastre, și naturi mai sceptice, predispuse la nihilism.
Am constat, încă de atunci, absența oricărui ceas din incintă. Timpul era suspendat în acest paradis al shopping-ului. Amănuntul m-a intrigat. Peste ani, am scris în presa centrală articole usturătoare – în contra mall-ului. N-au avut bineînțeles niciun alt efect în afara umbrei de ridicol care s-a pogorât peste mine.
Au trecut ani și viața ne-a mai nuanțat pe toți. Am intrat timid, apoi tot mai decis, în această fortăreață a societății contemporane. Am început să mănânc fast-food până în granița cancerului, am văzut filme proaste de cinema, pe ecrane gigantice. Admit: am făcut cumpărături pe care nu mi le permiteam, pe fondul integrării în Uniunea Europeană, care avusese, consecință minoră, și mărirea lefei mele de ziarist – ajunsă la apogeu până la amețitoarea, deși ridicola, sumă lunară de aproape o mie de euro.
În apărarea mea folosesc argumentul că nu m-am îmbătat cu mall-ul, nu m-am predat filosofiei din care a izvorât, l-am folosit mai degrabă ca pe o excelentă oportunitate de antropologie urbană.
I-am cunoscut mărirea (o dată, la o inaugurare a unui mall îndepărtat, cerând o ceașcă de cafea, am primit ceva foate asemănător unei oale întregi) și specificul local – ah, dulcele moment al penetrării instituției mall-ului cu prima șaormerie. Și ah, din nou, dulcele miros al șaormei mari cu de toate copleșind parfumul fin al doamnelor și domnișoarelor care devarsă asupră-le sticluțe întregi din parfumul cel mai ieftin!
Reporter, am teleleuit prin țara asta din Băicoi și până în Sighetu Marmației. Am văzut mall-urile patriei, m-am lăsat pătruns de spiritul lor. Am constatat cum, în nordul Moldovei, mall-ul este acoperământ și pentru destoinice instituții ale statului nostru, printre care Evidența Populației. Da.
Călător nebun, am ajuns și dincolo de granițele țării. Am fost la mall până și în China! Mall-ul chinezesc ar merita o odă aparte, dar nu e nici locul, nici momentul. Chiar și în America Latină am fost. Să vezi acolo, popor!, curte a miracolelor!
Mi-am cumpărat din mall cravate și genți, aspirine și prezervative, un costum negru pe care intenționam să îl țin de înmormântare, dar am intrat în el, cărți și bermude. Am însoțit femei cu neiertătoare, acute, dorințe de a fi după ultimele canoane ale modei, dar și cinice, ba chiar și zgârâie-brânză, de n-ar fi dat tribut mall-ului nici una de un leu.
Mall-ul! M-am rătăcit în parcările sale subterane, ca într-un episod din Seinfeld, mi-am dezvoltat cinefilia de serie B, l-am urât și l-am îndrăgit, căci în el găseam totuși mâncare, până am reușit să ajung la un echilibru cu monstrul cronofag. Odată cu înaintarea în vârstă, cu inerenta înțelepciune adusă de tâmplele-mi tot mai albe, am început chiar să îi înțeleg utilitatea – după ce ai fost sclavagit o săptămână întreagă, într-o seară vrei și dumneata să te amuzi întocmai după normele confraților cu un IQ mai relaxat.
M-am întâmplat în el și marțea, pe la orele prânzului, când doar habotnicii și rătăciții îl mai frecventează. Îi cunosc cocalarii, pirogravați cu proverbe din mandarină, arabă, sau, mai rar, greaca veche, îi știu prințesele, tatuate discret, tribal, deasupra noadei, damele mai de soi (totuși, nu exagerat, căci altfel ar fi la Harrod’s, nu?), amărâții care încă folosesc scările rulante pentru a se fotografia pe ele, puștoaicele care au sângele de viperă și-și fac selfie-uri prin toalete.
Ce să mai! Mall-ul s-a insinuat în viețile urbanului mediu statistic până a ajuns singura sa variantă pentru o duminică alături de familie, de cei dragi, iar în cazul celor mai extravaganți chiar și de amante.
Aș vrea să îi cer mall-ului, în genunchii mei financiari tot mai șubrezi, iertare, căci n-am crezut în el. Glorie, ție, mall-ule! Acum și pururea…
Revista Unica, noiembrie 2014
