Regizoarea se amuză de titlurile de „cea mai…“ și e mulțumită cu titulatura de „prima regizoare pe care o cheamă Gianina Cărbunariu“.

Spectacolul „De vânzare / For sale” este nominalizat la titlul de „cel mai bun spectacol” în cadrul Galei Premiilor UNITER – asta este situația. Am vorbit cu regizoarea spectacolului, Gianina Cărbunariu (37 de ani), despre acest eveniment.

Gala Premiilor UNITER, ajunsă la cea de-a 23-a ediție, se va desfășura pe 25 mai 2015, începând cu ora 21:00, în Sala Mare a Teatrului Național din București.

 

Andrei Crăciun: Care e istoria relației dumneavoastră cu Premiile UNITER? Cum v-ați raportat la ele în carieră?

Gianina Cărbunariu: Istoria relației mele cu premiile UNITER este foarte recentă: am primit anul trecut premiul Senatului UNITER pentru spectacolul „Tipografic Majuscul”. Nu mă raportez în nici un fel la aceste premii, deoarece traseul meu artistic de până acum nu a depins în vreun fel de ele. Sau de alte premii.

Vă plac recunoașterile oficiale, galele, premiile? Cât de importante sunt ele în viața dumneavoastră?

Există multe feluri de recunoaștere a unui artist contemporan, premiile fiind doar unul dintre acestea. Eu am preferat întotdeauna un tip de recunoaștere concretă a muncii mele, care să aibă, desigur, și o valoare simbolică. O astfel de recunoaștere a însemnat faptul că Festivalul de la Avignon, Teatrul Național din Bruxelles și Teatrul Național Radu Stanca au co-produs acum doi ani spectacolul „Solitaritate”.

Acest spectacol a fost prezentat vara trecută în selecția oficială a Festivalului de la Avignon. Festivalurile importante de teatru nu au competiții cu premii, însă invitația de a face parte din selecție reprezintă o recunoaștere evidentă a interesului pentru ceea ce faci. Și alte spectacole la care am lucrat în ultimii ani au fost realizate datorită sprijinului unor coproducători internaționali (Festivalul Internațional de la Nitra, Teatrul de Stat din Hamburg).

La momentul actual, aproape toate proiectele din anii viitori vor fi create astfel. Invitațiile n-au venit însă peste noapte, ci datorită spectacolelor și proiectelor din țară și din străinătate la care am lucrat începând cu 2004.

Cred că am avut norocul să supraviețuiesc ca artist având această susținere internațională și aproape deloc pe cea locală. Nu am frustrări majore legate de această indiferență, totuși cred că, în ceea ce privește recunoașterea mea de către sistemul teatral românesc pe parcursul celor zece ani ani de când am terminat facultatea, lucrurile sunt destul de evidente și nu are nici un sens să ne prefacem că ar fi altfel decât sunt.

Comunitatea teatrală locală începe să accepte o validare internațională, iar mie nu-mi rămâne decât să observ această „recuperare” și să îmi văd de treabă ca și până acum.

„De vânzare/ For Sale” este nominalizat la titlul de cel mai bun spectacol de teatru din România. Este cel mai bun spectacol de teatru din România? Dar din cariera Gianinei Cărbunariu?

Nu ştiu cum ai putea să măsori dacă un spectacol este „cel mai bun” la un moment dat, într-un anumit context sau în contextul unui traseu artistic. Nominalizările și premiile sunt un fel de turnesol al unor tendințe dintr-un sistem artistic și spun mai multe despre acel sistem decât despre artiștii nominalizați si premiați.

Spun, în orice caz, infinit mai mult despre cei care le dau decât despre cei care le iau, asta este evident. În ceea ce mă privește „De Vânzare/For Sale” este un spectacol care se înscrie coerent în proiectul meu artistic început cu „Stop the Tempo” la Green Hours în 2004.

Pentru cei care nu au ajuns să vadă acest spectacol – ce este așa de special la el? De ce credeți că a fost nominalizat?

Pentru cei care nu au văzut spectacolul… îi invit să îl vadă. La a doua întrebare cred că ar trebui să vă răspundă membrii juriului de selecție.

Cum ați lucrat cu actorii care joacă în „De vânzare/ For sale”? Cât de mult a contat că ați colaborat exact cu această echipă?

A fost un tip de lucru mai atipic pentru tipul de proces din teatrele de stat, în care textul există la începutul repetițiilor. Eu am făcut documentare timp de câteva luni, am avut și interviuri comandate unor artiști și documentariști străini, apoi am făcut o selecție a temelor împreună cu echipa artistică – am avut un fel de altelier timp de zece zile pentru a ajunge cu toții la un limbaj comun.

Scenariul a apărut ceva mai târziu, în timpul procesului de repetiții. Cred că fiecare spectacol de-al meu reflectă într-un fel procesul de creație: pe de o parte, un tip de dinamică a relațiilor dintre membrii echipei artistice și, pe de alta, aceea a întâlnirii unor creatori diferiți cu anumite teme, subiecte, perspective.

În cazul de față, toți sunt actori cu experiență, de aceeași vârstă, nu cred că este un secret pentru nimeni că sunt actori foarte buni. Sunt cinci dintre actorii angajați ai Odeonului (Alina Berzunțeanu, Marius Damian, Gabriel Pintilei, Mihai Smarandache, Antoaneta Zaharia), precum și doi colaboratori pe care i-am invitat eu: Gabriel Răuță, angajat la Teatrul Nottara și Alex Potocean.

Cu cei doi colaboratori invitați, precum și cu Mihai Smarandache lucrasem deja la „Tipografic”, erau familiari cu metoda mea de lucru și atunci cumva a existat o continuitate în întâlnirea noastră artistică.

Ați montat acest spectacol (și nu este singurul) în cadrul unui proiect internațional. Cum e lucrul într-un astfel de proiect internațional, ce schimbă el în modul în care lucrați (dacă schimbă ceva)?

Nu schimbă cu nimic modul meu de lucru. Este pur și simplu un cadru în care fiecare artist lucrează conform convingerilor, sensibilității și metodelor de lucru personale. Nu ai de rezolvat o temă, ți se oferă un cadru în care să faci ceea ce îți dorești să faci, având în plus oportunitatea să intri într-un dialog cu alți artiști din alte contexte.

Partea administrativă a proiectului este probabil mai rigidă, acolo există desigur reguli stricte conform cărora sunt cheltuiți niște bani, dar asta a fost sarcina coproducătorilor, Teatrul de Stat din Hamburg și Teatrul Odeon. În ceea ce privește însă spectacolul, regulile le fac eu.

Ați văzut celelalte două spectacole nominalizate – „Mobilă și durere” și „Omul cel bun din Seciuan”? Cum v-au plăcut?

Încă nu le-am văzut.

Nu o dată ați fost numită cea mai de succes tânără regizoare din România. Vă place titulatura asta?

Nu o dată, într-adevăr, și cu siguranță nu numai eu. Văd deseori în presă tot felul de astfel de formulări: „cea mai/cel mai”, „prima regizoare care nu știu ce a făcut/primul regizor care nu știu ce a dres…”. Mi se pare atât de lipsit de imaginație din partea celor care spun asemenea lucruri, dar și o mare naivitate din partea celor care se mândresc cu astfel de „titulaturi”. Thanks, but no thanks. Mă mulțumesc cu titulatura de „prima regizoare pe care o cheamă Gianina Cărbunariu”.

Ce regizori mai tineri admirați? Dar dintre cei mai consacrați?

O să vă spun pur și simplu câteva nume dintre creatorii de teatru (regizori și dramaturgi) care mă interesează pentru că au un proiect artistic consistent, nu mă interesează vârsta și cât de (ne)consacrați sunt: Ștefan Peca, Radu Afrim, Radu Nica, Bogdan Georgescu, Székely Csaba, Maria Manolescu, Elise Wilk, Alexandru Dabija, Eugen Jebeleanu, Silviu Purcărete, David Schwartz.

Vă aflați într-o zonă de teatru foarte ancorată în realitatea imediată, practicați un teatru cu mize sociale decupate din actualitate. Cum vedeți societatea românească astăzi? Cum e primit genul acesta de spectacole de public? Publicul de la Odeon, de pildă, cum a primit „De vânzare/ For sale”?

Cred că teatrele ar trebui să aibă programe prin care să fidelizeze și să mențină un dialog real cu publicul lor, să medieze o întâlnire pe termen lung între artiști și spectator, să găsească mijloace de promovare prin care să își creeze propriul public, înțelegând în același timp că fiecare spectacol trebuie promovat într-un anumit fel.

Atunci când, împreună cu producătorul german, am propus proiectul „De Vânzare/ For Sale”, Teatrul Odeon a fost foarte deschis, foarte încântat de proiect și de mizele lui. Am repetat în condiții bune, practic toate condițiile mele de lucru au fost înțelese și acceptate, ceea ce mi se pare foarte important.

Totuși, (m-)aș minți dacă aș spune că am reușit să creez un public „al meu” la Odeon. Și „De Vânzare/ For Sale” și „Tipografic Majuscul” sunt spectacole atipice pentru teatrul unde se joacă și îmi imaginez că acesta este și unul dintre motivele pentru care sunt programate destul de rar.

Anul trecut, când „Tipografic Majuscul” a primit premiul Senatului, practic spectacolul, din momentul anunțului UNITER, nu s-a mai jucat la Sala Studio până la final de stagiune (de fapt din martie pînă la începutul stagiunii următoare, în septembrie). Vorbim deci de o perioadă destul de lungă, o perioadă în care publicul vrea să vadă spectacolele, poate și din curiozitate față de nominalizare/premiu. Când am auzit că „De Vânzare/ For Sale” a fost nominalizat, prima reacție a fost: „Aoleu, sper să mai fie programat până la vară!”.

Cred că există în mod evident un public pentru acest tip de spectacol, de aceea l-am și făcut.

La premieră am avut o discuție cu publicul care s-a prelungit până foarte târziu, sunt lucruri pe care oamenii le înțeleg foarte bine și sunt dispuși să le dezbată, chiar dacă ele nu apar în prim-plan-ul presei mainstream. Sau poate tocmai de aceea.

Dar e nevoie să creezi relații pe termen lung cu acest public, lucru pe care eu reușisem să îl fac lucrând în proiecte independente, în București, dar mai ales în Cluj și Tîrgu Mureș. Foarte interesant este că în festivalurile din țară, acolo unde mi-am format un public prin prezența repetată de-a lungul anilor, publicul este în mod vizibil foarte receptiv, îndrăznesc să spun că am un public „al meu”.

Ca tendință generală, în teatrele din București observ o comercializare a ofertei de spectacole care deja are efecte vizibile în (de)formarea publicului. Va fi din ce în ce mai greu să propui spectacole care să aibă o miză socială, politică și care și estetic să reprezinte o provocare.

Publicul interesat de aceste teme/tipuri de abordare, deja scârbit de oferta teatrelor, nu mai vine, iar să atragi un public nou, tânăr, în acest context va deveni în scurt timp o „misiune imposibilă”.

E o apropiere între teatrul pe care îl practicați și jurnalism, în zona temelor abordate. Urmăriți jurnalismul? Citiți ziare – din România, din străinătate? Cum vi se pare jurnalismul românesc astăzi?

La fel ca și alți artiști, și eu fac documentare, uneori prin interviuri, așa cum fac și jurnaliștii. Însă scopul pentru care eu fac interviuri este cu totul altul decât cel al unui jurnalist de investigație. Eu fac spectacole de ficțiune, chiar dacă folosesc ready-made-uri, citate etc. Citesc presă, bineînțeles, încerc să găsesc articolele jurnaliștilor care chiar își fac meseria.

Sunt convinsă că nu le e ușor deloc, tabloidizarea presei este un fenomen și mai agresiv decât comercializarea teatrelor de stat și a așa zis-ului teatru independent. Acum doi ani, când am lucrat pentru „Solitaritate”, am avut ca sursă de inspirație pentru scena Bonei Filipineze atât diverse forumuri, site-uri ale firmelor de recrutare, cât și articole ale Laurei Ștefănuț, iar pentru scena zidului ce separa comunitatea romă de restul orașului am citit și am discutat inclusiv cu actorii în repetiții ancheta Oanei Sandu, „Dincolo de zid”, publicată în DoR.

Ce o să se schimbe în cariera Gianinei Cărbunariu dacă veți câștiga acest premiu?

Reiau răspunsul de la prima întrebare: traseul meu artistic nu depinde de aceste premii, deci ceva esențial nu are cum să se schimbe. Dar întrebarea se poate pune și altfel și voi vorbi acum despre nominalizare și nu despre premii, pentru că prefer să vorbesc despre lucruri care sunt și mai puțin despre cele care ar putea fi.

În acest caz vorbim despre o nominalizare pentru „cea mai bună producție”, deci a fost nominalizat producătorul, Teatrul Odeon. Schimbă ceva în sistemul teatral românesc această nominalizare? Se vor simți oare încurajați managerii instituțiilor de teatru să trateze spectacolele nu după mărimea decorului în scenă, a costului de producție, a „vedetelor” prezente în scenă, ci după criterii ce țin de estetică, de relevanța spectacolului, a procesului de lucru, a proiectului în sine pentru comunitatea locală și internațională?

Vor înțelege că menirea lor și a instituțiilor pe care le conduc este să deschidă publicului noi orizonturi, să spună ceva despre ceea ce trăim noi acum, în secolul al XXI-lea, și nu să restrângă aceste orizonturi prin propuneri de secol XIX?

Interviu publicat pe site-ul www.uniter.ro, 07 mai 2015.

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentSalutări de la Spania
Articolul următorNu știu!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here