Prima oară am auzit de Gheorghe Crăciun într-o circumstanță cu nuanțe tragice. Era sfârșitul lunii ianuarie, anul 2007.
Tatăl meu suferise în acea dimineață un accident rutier. Nu aveam vești dinspre el. Știam doar că fusese ceva serios, un post local de televiziune difuzase deja imagini. Fuseseră acolo cei de la descarcerare. Ce să mai speri? Ultima dată când auzisem despre tata, era într-o ambulanță și se îndrepta spre un spital din București. În această stare de spirit – eram pe atunci ziarist la un cotidian patronat de un grup elvețian de presă scrisă – am accesat un site local de știri.
Acolo am citit: „Gheorghe Crăciun a murit”. Pe tatăl meu îl cheamă Gheorghe Crăciun. El nu este scriitor, el este un profesor de matematici deloc necunoscut în județul nostru de munte. Era, deci, plauzibil ca acea știre să fie despre tatăl meu. Nu era. Era despre scriitor. Cum lucrează destinul? Nu știu.
Mai târziu, pe holurile spitalului „Bagdasar Arseni” m-am gândit mult la această coincidență. În ziua în care a murit Gheorghe Crăciun, scriitorul, tatăl meu, Gheorghe Crăciun, profesorul de matematici, a avut o întâlnire cu moartea și a supraviețuit. Tata trăiește, îmbătrânește, ca orice supraviețuitor, accidentul a rămas de multă vreme în urmă. Chiar acum beau o bere cu tatăl meu într-un oraș din Perfidul Albion. El nu știe la ce mă gândesc, eu nu știu la ce se gândește el. Trăim foarte bine și așa.
Scot din rucsac o carte. Cartea acesta este „Femei albastre”, romanul neterminat al lui Gheorghe Crăciun, scriitorul. Atunci – la moartea sa – am auzit prima dată de acest romancier român. Nu îmi spusese nimeni numele său în școală, nu am avut de comentat nimic din cărțile sale, nimeni nu îmi pomenise de acest contemporan al nostru, proveneam dintr-un oraș monoindustrial unde presa culturală ne parvenea când rar, când deloc, sunt totuși un autodidact, deși am destule diplome universitare obținute cinstit. Nu știu nici când, nici cum aș fi aflat de Gheorghe Crăciun fără accidentul tatălui meu. Nu îi citisem nicio carte.
Abia atunci, la douăzeci și trei de ani, am început să mă familiarizez cu opera domniei sale. Mi-a plăcut, dintru început, acest scriitor capabil de arhitectura unui roman. Mi-a plăcut puterea ficțiunii sale. Mi-a plăcut capacitatea sa de a crea lumi, de a crede în ele, de a investi personaje cu viață. Puțini scriitori români, și nu doar dintre cei vii, au ajuns până aici.
Recitesc, deci, „Femei albastre” și văd lucruri pe care nu le-am văzut prima oară. E o carte în care personaj este Nicole Kidman, actrița, o știți, din “Dogville”, probabil cel mai bun film de cinema de la începutul mileniului curent. Dar nu este doar ea. Sunt multe femei, reale, imaginare, nici nu contează. Sunt.
Gheorghe Crăciun era pasionat de fotografie, iar această carte neterminată este, în definitiv, o sumă de fotografii care decurg într-un film. E, poate, doar o întâmplare că „Femei albastre” e un roman, nu o peliculă din noul val. Specialiștii numesc această carte camilpetresciană. Nu pot fi împotrivă. Nu sunt un specialist.
Mi-a plăcut, spuneam, că această carte se întemeiază pe ficțiune, ceea ce e tot mai rar în timpul în care toți se scriu doar pe ei, într-o privire microscopică spre detalii care nu intersează pe nimeni. E, totuși, secolul selfie.
Mi-a plăcut, spuneam, că Gheorghe Crăciun avea curajul să strecoare adevăruri brutale despre noi, românii: suntem provinciali, arhaici, cu alfabetul nostru plin de ă-uri și î-uri și ș-uri. E o realitate la care m-am gândit de multe ori, dar nu am scris-o niciodată.
Un singur regret cu privire la „Femei albastre”: nu vom ști niciodată cum ar fi sfârșit-o autorul. Dar, puteți să mă credeți pe cuvânt, chiar și nesfârșită, e o carte care va rămâne.
Articol publicat în Suplimentul de cultură, 13 februarie 2016.
