Puhoaiele primăverii, o nuvelă din tinerețea scriitorului american, ne arată un stil literar la începutul desăvârșirii.
Citesc Puhoaiele primăverii de Ernest Hemingway (Polirom, 2014) și mă las îmbătat de o speranță, deloc oarecare. În 1926, când a publicat această nuvelă, Ernest Hemingway avea douăzeci și șapte de ani și nu scria încă bine, în ciuda entuziasmului cu care reclama că ar fi fost primit manuscrisul acesta atât de către Scott Fitzgerald, cât și de către John Dos Passos, doi scriitori care n-aveau să cunoască gloria lui „Papa Hemingway“, deși, în ceea ce mă privește, ambii îi erau – stilistic – superiori. Gabriel García Márquez, însă, se arată de o cu totul altă părere: „Hemingway este autorul care mi-a influențat cel mai mult tehnica – prin cărțile lui, prin uluitoarea sa pricepere în arta scrisului“.
Să nu ne grăbim, așadar. Hemingway nu era încă „Papa“, era departe de a primi Pulitzer-ul și Nobelul. Hemingway era atunci – la 1926 – un scriitor tânăr, răzvrătit, în căutarea unei originalități care să descindă din simplitate. Scria construind același aisberg de mai târziu, prezentând – la suprafața textului – doar faptele.
Puhoaiele primăverii este, totuși, mai degrabă o anti-nuvelă, un exercițiu în contra afectării din literatură. Ernest Hemingway caută, în definitiv, un sens comic pentru întâmplările absurde care ne rezumă viețile. ”The New York Times“ constată just: „În ultimă instanță, scopul acestei cărți este acela de a amuza. Și asta reușește din plin“.
Tânărul Hemingway întreține un dialog cu cititorul, căruia îi scrie, în corpul nuvelei, pentru a-i da explicații, pentru a-l ironiza, pentru a-l provoca. Tânărul Hemingway scrie neserios, dar orgolios, concis, dar derutant. Tânărul Hemingway inventează această poveste fantastică: Yogi Johnson, supraviețuitor al Primului Război Mondial, și Scripps O’Neill, scriitor aspirant, prăbușit repede în resemnare, sunt colegi la o fabrică de pompe din micul oraș american Petoskey. Ar putea deveni prieteni, dar nu devin. Amândoi caută o femeie. Yogi duce cu sine o traumă (ridicolă) din război, Scripps duce pasărea pe care a găsit-o în noaptea în care a început să vagabondeze spre Chicago. Sărmanul Scripps este părăsit de nevastă și își „reface“ de două ori viața pe parcursul nuvelei, la fel de superficial și de inutil.
Ernest Hemingway cochetează cu forța unei parabole, dar este la ani-lumină de Bătrânul și marea. Dar prin ceva tot excelează acest volum: prin onestitatea șantierului auctorial. Omul anunță, limpede, că intră în literatură pe jumătate golan, pe jumătate intelectual, ca într-un ring de box al gândirii, fără frică și fără mofturi.
Puhoaiele primăverii arată un Ernest Hemingway foarte tânăr în literatură, foarte tânăr, dar înarmat cu o bună școală de jurnalism, și – da! – teribil de luptător. Cine știe să citească va vedea aici premisele marii glorii care avea să îl înalțe și – cu timpul – să îl zdrobească pe acest imens scriitor.
În Puhoaiele primăverii, Ernest Hemingway reușește scene de mare forță – acea indiancă umblând goală, goală, goală, nepurtând nimic în afara mocasinilor; acele descrieri ale fazelor prin care trece un tânăr (orice tânăr) în război; acel indian mic, fără un braț, neputincios în noaptea când i s-a luat dreptul la biliard.
Ernest Hemingway ne anunță, în cele din urmă, că a scris această carte în doar zece zile. Ne chestionează, brutal, dacă i-a meritat efortul. De optzeci și nouă de ani, cititorul căruia i se adresează această nota finală tot dă răspunsuri. Întrebarea, deloc retorică, rămâne.
Articol publicat în Suplimentul de Cultură, Nr. 502 / 16. XI. 2015.
