Se intră în cutiuța chat-ului privat și acolo se face flirtul din vorbe, folosindu-se și pixeli reuniți în mici fețe galbene. Bun-venit în mileniul al III-lea!

Rețelele sociale sunt cea mai mare invenție a omenirii de care nu prea era nevoie. Dar dacă tot ne sunt la îndemână, la un click, de ce să nu-i pizmuim și noi pe cei care au bani de concedii, de ce să nu punem o pisicuță pe perete, de ce să nu ne apreciem unii altora, de ce să nu ne și distribuim animalele de companie și mașinile și interioarele locuințelor și prânzul și cinele, iar în cazuri disperate chiar și micuțul dejun? De ce să nu dăm, cu fidelitate, raportul unde ne afăm, căci suntem activi, suntem urbani, suntem dinamici, mergem la concerte și la cinema. Unii citim până și cărți! E cumva incredibil că a existat viață pe pământ și înainte ca bunul Dumnezeu să îi lumineze în albastru calea lui Mark Zuckerberg. Mai țineți minte cum era?

Care e rostul rețelelor sociale, dacă nu să aducă oamenii împreună? Ce poate fi mai frumos, mai adecvat timpului prezent, decât să ne spunem unii altora nimicuri și să ne dăm deplină dreptate în grupuri delimitate chiar de noi? Ce poate fi mai fals decât acest univers de nișe din care când ieșim în lumea reală ne îmbrățișează cu tandrețe disperarea? Căci în adevăr nu e ca acolo – în virtual. Dar cum să mai trăim fără acest virtual, fără această minciună sublim colorată care ne-a intrat în creier și în sânge, care ne obsedează și care, mai ales, ne lasă iluzia că am putea conta în trecerea zilelor?

Stau pe facebook toată ziua, deși nu-mi place și îmi e dor de anii când totul era un pic mai real. Dar ce să-i faci? Meseria. Îmi postez articolele, mă iau de guler cu cititorii recalcitranți, îmi dau cu părerea, flecăresc, mă surprind stupid, mă revolt când câte un virus de imbecilitate (gen gheața în cap) traversează mica noastră comună on-line. Aș  fi preferat un serviciu situat în concret, dar e prea târziu, cetățean la treizeci-și de ani, să mă apuc de altceva. Așa că stau și eu acolo.

Fanatic al observației comportamentului la om, în permanentă căutare a deslușirii acestui animal ciudat, mânat de curiozitatea de a înțelege fie și puțin natura umană, am acordat o importanță aparte flirtului în on-line. Micul flirt, like-ul discret, elegant, la fotografii, acea pulsiune semi-erotică înainte de chat-ul în aparté. Ca un voyeur al sentimentelor, ce bucurie m-a încercat când am intuit câte o proximă relație care ajunge până la tradiționalul Igreculescu e de-acum într-o relație cu Xuleasca!

De cele mai multe ori, flirtul se duce în văzul internetului. Păi, nu suntem între prieteni? Ne-am dezinhibat, nu mai avem rușinea dinainte. Văd femei măritate, mame care primesc felicitări de 1 și 8 martie de la copiii personali, dedate la glumițe pre-adolescentine cu o naturalețe extraordinară. Ce minunată e minunata lumea nouă! S-a relaxat morala, e OK, like-ul n-a omorât pe nimeni.

Ei, și ce dacă ne mai dăm așa câte o melodie de dragoste? Nu e muzica pansament pentru suflet? Și câte cupluri n-au început de la aceste tandrețuri transferate în patul conjugal din viața de zi cu zi? Cunosc atâtea! Eu însumi am desfășurat afaceri sentimentale începute în rețea de la flirtul nostru cel de toate zilele. Nu mai contează că s-au isprăvit deplorabil! Ce, rețeaua e de vină că una zicem și alta prezentăm la întâlnirea față către față? Știu atâția oameni care și-au refăcut viața astfel că mă întreb din toată sinceritatea dacă se mai pot întâlni oamenii și altfel? La ce mai folosesc cluburile de noapte? Sau, hai, pentru intelectuali, bibliotecile universităților?

Dar când se trece dincolo de ecranul calculatorului personal, trebuie totuși să mai atingi femeia cu o floare, să mai dai o masă, să scoți o pălărie, să deschizi o ușă de mașină, chestii din astea, demodate. Flirtul pe rețelele sociale nu absolvă vechile obligații ale gentleman-ului. Există vești neconfirmate că unii romantici incurabil(i) ar mai încerca încă – o, Doamne! – și cu versuri sub clar de lună.

Dar uite că deși nu era nevoie de ele, rețelele sociale mai salvează uneori vieți, când găștile se adună să susțină o cauză și altfel decât dându-se în spectacolul găleții, uite că se întemeiază familii și până la urmă cine le-ar mai putea susține inutilitatea fără să fie legat la stâlpul infamiei virtuale? Să mi se taie mâna cu care am scris prima frază a acestui text!

Nu mai putem trăi fără ele și fiecare ducem în cutiuțele noastre de chat secrete rușinoase, avansuri fără perdea, refuzuri categorice, insinuări obraznice, mici colecții de promisiuni mai mult sau mai puțin onorate. Și nici nu e altfel decât acum douăzeci de ani: doamnele și domnișoarele fără discernământ cedează în fața papagalilor. Celelalte știu să deosebească un bărbat adevărat de o hologramă cu glumițe. Iar atunci când flirtul nu are finalitate, căci este – de cele mai multe ori – doar un joc de copii mari, poți oricând să te ascunzi în spatele feței galbene care zâmbește. N-a fost nimic serios.

Mai rău e când partenerul de viață află cel mai tăinuit secret al epocii contemporanilor: parola de facebook.

 

Articol publicat în revista Unica, februarie 2015.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here