„Bacalaureat” este un film de cinema despre care se va comenta îndelung, foarte româneşte.
Se va menţiona că „Bacalaureat” surprinde dilemele morale ale unui bărbat de vârstă mijlocie, dintr-un oraş nenumit din România. Se va remarca forţa sa de oglindă. Se va constata că Adrian Titieni este şi un bun actor de cinema şi că Lia Bugnar poate să arate şi ca o femeie zdrobită de viaţă. Se va pune un semn de exclamare după numele Mariei Drăguș. Se va scrie, din nou, că Vlad Ivanov este cel mai mare actor român, şi nu se va greşi deloc scriindu-se aşa – e un adevăr elementar. Filmul va primi elogii în Occident şi va fi clasat, totuşi, drept românesc acasă. Apoi, va fi uitat. Nu e inubliabil. Nu e o răscruce. Nu e „Reconstituirea”, deşi poate ar fi vrut să fie.
Cu „Bacalaureat”, Cristian Mungiu e mai aproape de Occidentul începuturilor decât de „4, 3, 2” sau „După dealuri”, şi asta nu e neapărat rău. Arată o coerenţă de care puţini artişti, doar cei cu adevărat mari, sunt în stare. „Bacalaureat” este, mai ales, un film de autor. Aşa vede Cristian Mungiu viaţa şi lumea românească, la începutul mileniului al III-lea. E foarte greu în cinematografia atât de dependentă de compromisuri să mai faci filme de autor. Cristian Mungiu reuşeşte şi, dacă ar fi să aleg un singur mare merit pentru acest regizor, acesta este acela: nu s-a compromis.
Altfel, „Bacalaureat” are suficient de multe momente în care logica suferă o tulburare – nu e prima dată când o văd în filmele lui Cristian Mungiu (şi „4, 3, 2” avea fracturi în raţiune, deschidea mai multe piste care nu duceau nicăieri, dar poate că e doar o marcă regizorală).
În „Bacalaureat”, această marcă regizorală e şi mai puternică: felul în care se sparg geamurile în acest film contrazice unele legi ale fizicii, relaţia mamă-fiică, trecută într-o umbră din care prea puţin se mai înţelege. Apoi, de unde se găseşte într-un oraş de provincie o amantă tânără – la treizeci şi cinci de ani – cadru didactic, mamă, atât de generos tatuată pe spate? Am văzut multe cadre didactice la viaţa mea, dar niciunul care să arate aşa. Apoi, eleva, jucată bine de altfel, de Maria Drăguş nu e deloc fatală, şi atunci de unde atâta deschidere către băieţi pe motocicletă, amor liber şi studiu intens deopotrivă – aici, îndrăznesc să avansez ipoteza că domnul Mungiu nu a mai vizitat de multă vreme un liceu românesc, această elevă pare proiecţia unei prejudecăţi, nu un decupaj din realitate, căci tinerii nu vorbesc deloc aşa, what the fuck?! Mai departe, înţelegem din numerele de înmatriculare ale maşinilor că ne aflăm în judeţul Braşov, cu toate acestea procurori de la Caraş-Severin operează aici – e drept că inculpatul a lucrat pe undeva la vămi (şi e plin de vămi în Caraş!), dar ne putem întreba de ce aşa?
E însă şi dreptul sfânt al lui Cristian Mungiu să-şi facă filmele cum pofteşte, nu are de ce să dea răspunsuri. Orice film este, în sine, un răspuns care nu admite replică. Aşa a crezut sau aşa a simţit – e de-ajuns ca domnul Mungiu să susţină asta.
„Bacalaureat” va fi, spuneam, un succes – de critică, măcar. Nefiind deloc un critic de cinema, şi nedorind a ajunge vreodată, preferând poziţia spectatorului oarecare, pot să constat doar că tema dilemelor morale ale unui om într-o lume profund imorală (de unde trebuie să înceapă intransigenţa?) e depăşită de extraordinarul eseu cinematografic pe care Cristian Mungiu îl face despre întreaga societate românească.
Dacă ai aterizat acum de pe Marte şi vezi „Bacalaureat”, poţi pleca înapoi pe planeta dumitale cu o părere despre ce e la noi, în România: în Poliţie, în spitale, te lămureşti cu privire la sistemul de complicităţi, la toţi aceşti oameni care se ajută între ei cu o sfântă şpagă sau măcar cu un mărunt trafic de influenţă.
E prea mult? E prea ambiţios acest film al domnului Mungiu? Prea îndrăzneşte să arate totul? Eu cred că dimpotrivă. Aici este frumuseţea şi aici este forţa acestui cinema – Cristian Mungiu spune o poveste care nu e o simplă poveste de familie, cehoviană, e o poveste despre naufragiul unui întreg univers.
Trăim într-o puşcărie morală, ne arată limpede Cristian Mungiu, şi singura soluţie rămâne evadarea. Fuga de aici.
Când se va scrie o scurtă istorie a ideilor esenţiale ale vremurilor noastre, nu se va putea ocoli această oază de luciditate pe care Cristian Mungiu a ridicat-o în acest deşert al nostru, cel în care rătăcim către nicăieri.
„Bacalaureat” este, în definitiv, o cronică la acest Exod lăsat moştenire – un Exod care, însă, nici nu vindecă, nici nu izbăveşte. Cât despre cei de mâine, ei…
Articol publicat în Ziarul Metropolis (www.metropolis.ro), 15 mai 2016.