La începutul acestui anotimp, când totul se schimbă în Europa, eu aștept sfârșitul lumii citind nuvele japoneze de dragoste.
Citesc o carte de nuvele de dragoste scrisă de o japoneză – doamna sau domnișoara Kawakami, uite că nici nu stiu, nici nu ma interesează – și e exact ca și cum aș zbura și apoi aș ateriza brusc. Așa scrie japoneza – decolează, te înalță, te prăbușește. Așa iubesc femeile, pesemne. Nu știu, și cine poate pretinde că știe, și cine chiar știe?
Zece femei își amintesc același bărbat. Numele lui este Yukihiko Nishino. Și cât de diferite, și de brutale, și de frumoase sunt toate aceste feluri în care o femeie își poate aminti un bărbat. Se schimbă totul în Europa, „e deja ziua de mâine“, și eu citesc nuvele japoneze de dragoste. E toamnă.
„E ora la care începe ziua de mâine“ – așa îi spunea Tama-chan, una dintre iubitele sale, lui Nishino. Este aici un fragment răvășitor, care explică puțin, foarte puțin, din filosofia lui Hiromi Kawakami: „E adevărat că ziua începe la douăsprezece noaptea, dar întotdeauna mi s-a părut că timpul până în zori aparține zilei de ieri. Însă odată ce s-a crăpat de ziuă, s-a sfârșit, odată cu zorii vine și supraestimatul mâine“.
Cartea aceasta este o carte despre timp, despre timp în cădere, despre regrete, și despre acest adevăr unic: în dragoste, întotdeauna este prea târziu. Nishino nu are noroc în iubire, sau poate că are prea mult noroc în iubire, nu știu, și cine poate pretinde că știe, și cine chiar știe? Femeile îl copleșesc doar pentru a-l abandona, și scriitoarea japoneză lasă atunci nemuririi pagini de o melancolie care doare așa cum am crezut dintotdeauna că doare un glonț tras în inimă de foarte aproape.
Iat-o, iat-o pe acea femeie care a iubit mai mult o pisică – pe Mau – decât pe Nishino. Și Nishino, sărmanul!, naivul!, i-a cerut, i-a cerut să se căsătorească, dar femeile nu se căsătoresc cu bărbați ca Nishino, și el pleacă, și ea rămâne să curețe farfuria în care îi dădea – zilnic – mâncare pisicii, sardele, și stavrid, și macrou, și o curăță, și o curăță, și o curăță, și niciodată n-a fost mai curată o farfurie, și e aici o scenă de mare roman rusesc sau de mare film de cinema rusesc, dar, până la urmă, pleaca și Mao, așa cum a plecat și Nishino, și femeia aceea rămâne să le strige numele, într-o irevocabilă cădere în singurătate. Și nimeni nu răspunde, și pe balconul pisicii Mao vor cădea, la nesfârșit, doar razele soarelui de iarnă.
Nishino a fost părăsit de multe ori, și niciodată nu i s-a putut explica în clar de ce. Sentimentele femeilor nu pot fi explicate în clar, pesemne. Ele se simt. Cel mai frumos la scrisul acestei estete desăvârșite este finalul fiecăreia dintre nuvele, finalul, când cititorul rămâne singur cu încă o nefericire. Uneori, Hiromi Kawakami scrie așa, la o altă despărțire: „Din când în când câte un val se apropia de noi vuind. Marea creștea. În noapte, simțeam cum inima îmi bătea“.
Un fragment de cronică, așezat pe coperta a patra, ne anunță că „absența unor repere și certitudini mai mult dă contur femeilor pe care le-a iubit, decât le șterge“. Poate că așa este, cum scrie în fragmentul de cronică așezat pe coperta a patra. Sau poate că nu este deloc așa. Poate că nu aflăm nimic – nici despre aceste femei, nici despre Nishino însuși, poate că nici nu contează dacă n-am aflat nimic, fiindcă nu ele sunt personajele, ci timpul, blestematul de timp în cădere, timpul care trece.
Timpul trece – și exact așa cum scrie doamna sau domnișoara Kawakami, nici nu știu, nici nu mă interesează – rămânem singuri, și nu putem, niciodată nu putem!, să ne întoarcem la răscrucea unde am greșit drumul.
Articol publicat în Suplimentul de Cultură, Nr. 493 / 14. IX. 2015.
