Într-o dimineață, aflînd din ziar ce s-a întîmplat la Barcelona și ce s-a întîmplat la Mosul, datorită și din cauza fotbalului, am oprit timpul.

Trăiam pe atunci într-o redacție de ziar. Se sfîrșea vara cînd s-a întîmplat povestea cu domnișoara Yurika Masuno, douăzeci de ani, studentă. Pe Yurika Masuno n-a ucis-o moartea, ea a fost asasinată de un român, în marginea unei păduri, la noi, la capătul pămîntului.

Găseam în această tragică întîlnire cea mai bună istorie de presă scrisă a anului 2012. Cu încrederea că voi scrie următorul „In Cold Blood”, m-am prezentat către un înalt birocrat din arhitectura cotidianului, pregătit să plec atunci, pe loc!, în Japonia și să reconstitui viața și moartea domnișoarei Yurika Masuno. Înaltul birocrat mi-a retezat aripile, negînd potențialul acestui subiect. A fost ziua în care m-am despărțit, afectiv, definitiv de gazeta aceea. Regret încă acel articol niciodată împlinit, căci totul era acolo. O civilizație, o altă civilizație, una a nepăsării, îngăduitoare cu fanaticii, chiar și cu ucigașii, moartea unui om, deci a unui univers. Apoi a trecut timpul.

Miercuri, 21 ianuarie 2015, deschizînd „Gazeta” la paginile 14-15, rămîn, cum se scrie acum, șocat. Văd aceeași brutală ciocnire. Față în față, ca într-o oglindă, un redactor sau un editor sau un machetator așezase aceste două titluri: „O viață blaugrana” și „Omorîți pentru că iubeau fotbalul”.  Aceasta nu e o coincidență!, îmi spun, mai ales că nu cred în coincidențe. Acesta este un subtil epilog la ce s-a întîmplat la începutul anului la Paris. Citesc. De pe pagina din dreapta aflu: moare, la Barcelona, la nouăzeci și unu de ani, Jaume Descals, purtătorul carnetului de socio cu numărul 1 al principalului club de fotbal din oraș. Era susținător cu acte al Barcelonei din 1926, de la trei ani, de cînd bunicul său l-a considerat pregătit pentru destin. Jaume Descals a lucrat într-o fabrică de carton și ambalaje pentru parfumuri și mai tîrziu într-o fabrică de alcool. Prefera Barça lui Kubala celei a lui Messi, și ce poți spune în contra melancoliei la om? Nimic.

De pe pagina din stînga: treisprezece copii irakieni au fost uciși, cu public, în orașul Mosul, controlat de ISIS,  pentru că au îndrăznit să privească meciul de fotbal Irak-Iordania, desfășurat tocmai în Australia, la Cupa Asiei, după capriciile geografiei noastre tot mai complicate. Iată-l!, iată-l!, mi-am spus, rezumatul timpului nostru: o lume în care dragostea pentru fotbal e transmisă, cum se cuvine, din bunic în nepot, dublată de o altă lume fără gust nici pentru nuanțe, nici pentru joc.

Și în mine se întîmplă iar o revoltă și se așterne din nou o tăcere.

Și păstrez un minut de reculegere pentru copiii din Irak și un altul pentru copilul Jaume Descals și bunicul lui care, demult, în 1926, a îndrăznit să creadă în eternitatea binelui.

Articol publicat în Gazeta Sporturilor, 23 ianuarie 2015.

 

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentCelălalt tip
Articolul următorProfețindu-l pe Omar

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here