Scurtă dare de seamă despre filmele care nu m-au lăsat indiferent în ultimul timp
Sunt imun la ierarhii. Nu mă impresionează nicio ierarhie. Nu mă interesează nici cine ia premiul Oscar, am o cinematecă de uz strict personal, dar am învăţat câte ceva din aceste filme de cinema, aşa că vă scriu aici ce m-a impresionat, ce m-a revoltat, ce mi-a stors o lacrimă (sau poate că mai multe) în 2015 şi începutul acestui 2016, tot mai aproape de sfârşitul lumii. Poate vă ajută.
Spotlight – e grozavă această pledoarie pentru jurnalismul aşa cum se făcea cândva (nu demult!), aşa cum ar trebui să se poată face încă. Pe scurt: un grup de reporteri de la “Boston Globe” a documentat şi a publicat o serie de articole despre abuzurile sexuale ale unor prelaţi catolici împotriva unor copii din întreaga Americă. A fost un subiect de presă scrisă cu consecinţe tulburătoare cu privire la noi toţi, la fel cum închidem ochii, orbiţi de prejudecăţi. Mi s-a făcut o poftă teribilă de o redacţie de ziar adevărat după ce l-am văzut. Cred încă: o redacţie de ziar bun e cel mai frumos loc de pe pământ.
The Revenant – nu mi-a plăcut absolut deloc, iar asta mă priveşte întru totul, nu ţin să impun nimănui exigenţele mele de estetică şi logică, nici în cinema, nici în viaţă. Înflăcărarea de peluză în chestiunea artei (sau a absenţei ei) doar mă amuză. Cu toate acestea, iubesc filmele domnului Iñárritu de un deceniu, de când nu era vorba să fie atât de oscarizat şi hollywoodenizat. Revenind în chestiunea lui The Revenant, care mi se pare – ca bătaie cu ursul – sub Harap-Albul românesc, spun atât: aş vrea să fie iar anul 2010 (oho!) şi tocmai să fi văzut Biutiful, un film de cinema care m-a lăsat fără cuvinte cum numai Marea Frumuseţe sorrentiniană mai târziu. Biutiful, da! Un om care moare de cancer, gârbovit, sub cerul Barcelonei. Da! Aşa se moare. The Revenant nu mi-a spus nimic altceva decât că răzbunarea este motorul supraomenesc al naturii umane. Mulţumesc, ştiam. În rest, natură moartă şi lipsă de raţiune, o destructurare care nu e în prealabil anunţată de convenţie. Iñárritu de astăzi e o cumplită dezamăgire. Dar să nu ne inflamăm din atât. Fiecare cu Iñárritu-ul său. Eu rămân la Biutiful. Acolo am întâlnit magia.
Youth – nu m-a convins acest nou Sorrentino, dar lui sunt gata să îi iert totul. Este regizorul contemporan pe care îl iubesc cel mai mult. După La Grande Bellezza nici nu ştiu ce mai putea să facă pentru a nu fi mai puţin.
The Hateful Eight – o nouă capodoperă tarantinoiană (obligatoriu de văzut pe marele ecran!). Cunoaşteţi părerea mea cu privire la Quentin: Tarantino e Dumnezeu. Nu mă dezic de această convingere.
The Salt of the Earth – e un documentar cu o idee mai veche, eu l-am văzut anul trecut pe o vreme ca aceasta. E despre viaţa fotografului Sebastião Salgado, despre care cred că e nu doar cel mai bun fotograf al timpului nostru, ci unul dintre puţinii oameni întregi dintre toate miliardele de pe pământ. A înţeles tot.
Inside Out – o animaţie de la Disney, care nu e – prin puterea parabolelor sale – doar pentru copii, ba chiar dimpotrivă. E un film pe care l-aş recomanda tuturor adulţilor, absolut tuturor, căci e esenţial pentru a cuprinde natura umană.
Mustang – o excelenţă, puternică peliculă tocmai din Turcia. O adevărată odă închinată libertăţii. Despre cinci surori nimerite într-un sistem închis, obligate să trăiască după regulile secolului trecut în mileniul al treilea.
Articol publicat în Suplimentul de Cultură, Nr. 514 / 22 februarie 2016.
