Cum să îi explici unui străin ce se întâmplă în România, unde Steaua, campioana de altădată a Europei, a ajuns FCSB, care e și, totodată, nu mai e Steaua.
Rămâne o echipă de fotbal deposedată de numele ei aceeași echipă? Din România tocmai se dă, iată, acest uluitor răspuns, care nu e deloc teatru absurd: sigur că rămâne aceeași. Cu alte cuvinte, FCSB e tot Steaua, chiar dacă, în același timp, nu mai e.
Mă văd nevoit să fac aceste constatări de la Lisabona, unde mă aflu chiar în ziua marelui meci al Benficăi (pe care o iubesc) cu FC Porto (pe care nu-l iubesc). Încheiat, de altfel, cu un egal care doar amână deznodământul în campionatul campioanei Europei.
Merg mai departe și mă întreb ce s-ar întâmpla dacă – și abia acesta ar fi un delir al absurdului – Benfica Lisabona ar fi redenumită, de mâine, FCBL? Ar fi FCBL tot Benfica?
Știți, probabil, că Benfica este echipa cu cei mai mulți socios din lume. Carevasăzică, suporteri-asociați, suporteri care plătesc pentru existența lor comună într-un club, într-o istorie, într-o tradiție, într-un sens al vieții.
La moartea marelui Eusebio, ziarele portugheze au scris cele mai dureroase ferpare din lume. Ele stau acum înrămate pe pereții tavernelor lusitane.
Nimic nou: Lisabona e, și ea, cel mai frumos oraș din lume. Tramvaiele galbene își înfruntă colinele, urmându-și destinul, din ele coboară portughezi între două vârste care intră în tavernele acestea și încep să lupte cu câte o girafă – o halbă de bere la un litru.
Literele ziarelor au uneori, cu anii, obiceiul să se aurească. Și sub aceste litere aurii, sub un Adio Regelui Eusebio, se poate ridica, în tihnă, întrebarea: ce ar fi dacă Benfica Lisabona ar deveni FCBL? Ce ar fi? Ce ar face milioanele sale de suporteri? Ce ar face un socio oarecare?
Și pentru că Dumnezeul reporterilor există, chiar și al reporterilor care pun întrebările mici, deci esențiale, un socio chiar îmi conferă răspunsul: așa ceva nu poate exista!
Seamănă cu acea mirare țărânească la întâlnirea cu o altă girafă, adevărată, dar e mai mult de atât. Uite că deși nu poate exista, la noi există!, îl combat.
Dacă ar fi superstițios, omul și-ar face acum semnul sfintei cruci și m-ar lăsa în plata Domnului. Dar nu! Portughezul e încredințat că Benfica sa (și a mea) e eternă.
E limpede: aici nici nu există imaginația noastră în a jongla cu legea și legendele, nu există apetit pentru ce ar putea (sau nu) ascunde niște inițiale.
Intenționez să-l duc spre Pessoa, marele scriitor portughez, care nu a încetat a fi Pessoa, deși scria sub mai multe nume (și pe toate le-a făcut faimoase în literatură), dar nu gustă paranteza și mă dezarmează.
Ce să le mai explici, deci, și străinilor? Când îți furi singur căciula se cheamă că mai ai căciulă? Românește, cam da. Dar acesta este un răspuns intraductibil. Mă retrag.
Dincolo de zidurile orașului se aude chemarea Atlanticului, iar eu îmi amintesc un fapt: a fost o vreme când singurul partid monarhist din România era tocmai Partidul Republican.
Vremea aceea nu ne-a trecut.
