Numirea „Cabinetului Ungureanu“ trebuia să deschidă o analiză fundamentală pentru înțelegerea exactă a degradării complete a societății românești. Fiind unul fără cale de întoarcere, diagnosticul a fost însă, din nou și previzibil, evitat. S-a scris puțin și lăudabil, dar desigur incomplet despre istoria pe care o traversăm. Rândurile de mai jos sunt despre cum, când și de ce a murit speranța.
„Cabinetul Ungureanu“ explică, încă din prima zi, eșecul integral al reformării statului. România nu a fost modernizată de Traian Băsescu și nu va fi modernizată nici de succesorii săi. Știm: în timp, orice organizație preia chipul conducătorului său.
2004-2012: Vi se pare că România s-a prăbușit în incultură, în agresivitate, în sentimentalism de bodegă? Vedeți în jur cum sunt promovați doar cei josnici, lacheii cu mentalitate de șefi de celulă, doar cei care știu când să fie servili și când – tupeiști? Vi se pare că destinul v-a fost dictat de la cârciumă de un zeu închipuit și mahmur? Bun-venit în realitate!
Discuția aceasta nu este filosofică. Nu despre mitul adamic; nu despre blestemul de a o lua mereu de la început vorbim noi aici. O Românie modernă nu se va naște și nu se mai poate naște. „Cabinetul Ungureanu“ este doar un exemplu, dar poate fi un ghid util în cronica acestui permanent avort.
O metaforă vulgară, dar justă
Întâlnim în acest ultim Guvern, generos expusă, o explicație: perpetuarea elitelor. Gaetano Mosca, pentru a rosti un nume familiar, probabil, noului erudit de la Palatul Victoria, ne trimitea încă de la 1895 acest rezumat al trecutului și al viitorului. Iată câteva fraze elementare din The Rulling Class: „În toate societățile – de la cele foarte slab dezvoltate și care abia au atins zorii civilizației până la cele mai avansate și mai puternice – apar două clase de oameni: o clasă care conduce și una care e condusă. Cea dintâi, întotdeauna mai puțin numeroasă, îndeplinește toate funcțiile politice, monopolizează puterea și se bucură de avantajele ei, în vreme ce a doua, mai numeroasă, este dirijată și controlată de cea dintâi“.
Aceasta nu este o teză neomarxistă, aceasta este o observație de bun-simț: în România se duce un vechi război civil între două clase – hoții și proștii. Mutația sensurilor este adâncă: proștii sunt cei care se încăpățânează, în ciuda evidențelor, să-și păstreze integritatea. Evident, hoții câștigă de fiecare dată. Soluții? Poate doar această profeție-blestem aruncată cândva de Johnny Răducanu: răzbunarea noastră palidă e că ăștia sunt prea proști, mănâncă așa cum mănâncă porcii și crapă repede.
Coloana vertebrală este, astăzi, aici, un handicap insurmontabil. Am intrat, definitiv, în epoca viermilor. Cum și de ce?
Comunismul este un început de răspuns, dar nu este totul. Revoluția furată din 1989 și tranziția – lungul drum al decăderii – au făcut restul. Daca ar încăpea într-o metaforă vulgară, dar justă, România s-ar regăsi între aceste granițe: un anus contra naturii.
Doamna. Prezumția de amantlâc
În Power in Modern Societies, Martin E. Olsen dă o definiție care ni se va dovedi folositoare: „Prin elite înțelegem persoanele care au poziții de autoritate în organizații publice și private sau în mișcări influente și care sunt astfel capabile să ia decizii strategice în societate în mod regulat“. Vă îngrozesc elitele din finanțe, elitele din administrație, elitele din presă, elitele din cultură? Respectați măcar legea lui Murphy: zâmbiti, mâine va fi cu siguranță mai rău!
România, așa cum o cunoaștem, s-a născut dintr-o farsă. Toți anii de după 1989 au fost anii de luptă ai Partidului cu Securitatea. Victoria ultimei este categorică. Vă încearcă sentimentul că trăiți într-o țară sub ocupație? Nu vi s-au atrofiat simțurile. România este o țară sub ocupație, România este o colonie dirijată. Bine ați venit în fascismul financiar! Nu vă place gestiunea satrapilor de provincie? „Nici nu vă imaginați cât de amplu poate fi răul“, ne anunță doct fostul șef de la SIE, actual premier și probabil viitor președinte. Este retorica gravă a unui om desprins de realitățile mici și mijlocii. Răul este deja aici. Nu trebuie imaginat.
„Cabinetul Ungureanu“ este un perfect studiu de caz. Cum se perpetuează elita politică la capătul acesta al civilizației? Recitiți biografiile junilor, țineți antivomitivul aproape și recitiți declarațiile de avere ale odraslelor. Totul este acolo. Da, este așa cum știți, sau poate mai rău: puterea se cumpără și se moștenește.
Aveți dreptate, nu este chiar totul acolo: lipsește Elena Udrea. Cariera soției domnului Cocoș este, însă, departe de sfârșit. Ce a făcut din Elena Udrea o femeie politică atât de influentă? Răspunsul este și el cunoscut, dar tăcut: prezumția de muză prezidențială, dacă nu de amantlâc. Recitiți: nu scrie aici că Elena Udrea este sau a fost amanta președintelui, ci faptul că puterea politică a Doamnei a erupt din vulcanul acestei supoziții, niciodată probată.
Ne aflăm, iată, din nou, în punctul în care se mimează o deschidere (acum, către „tinerii instruiți în Occident“). Istoricul Ungureanu trebuie că știe: România a clamat cândva că a făcut destalinizarea înaintea tuturor și că nu mai e nimic aici de destalinizat. Trucarea istoriei se sfârșește de obicei în stradă și se scrie cu sânge. Nici așa, însă, cercul nu se poate închide.
O secvență. Despre adevăr
Este toamna anului 2011, se anunță o iarnă pe vecie, dar… „Eu vreau să spun tot adevărul“, mai apuc să rostesc, înainte să ne despărțim. Prietenul meu, scriitor, comunist vindecat, om din „Budapesta / Generația `56“, îmi returnează un zâmbet, o tăcere și o întrebare care va rămâne nescrisă.
Cobor de la ultimul etaj, de sus, aproape de cerul mizerabil al unui București definitiv și gri. Se poate spune tot adevărul? Reporterul care am fost mă învață că tot ce se poate face este să expui faptele așa cum le-ai văzut. Dat fiind că nu mă număr printre noii miniștri, că nu am semnat niciun contract cu statul, mărturia mea oculară este sever limitată.
Singurul transfer de putere pe care l-am văzut, nemijlocit, a fost în jurnalismul românesc. Mi-am petrecut ultimii șapte ani de viață în redacțiile a două ziare centrale – Evenimentul Zilei și Adevărul.
Spre deosebire de mulți alții, eu nu am ajuns în presă nici trimis și nici adus. Am dat un concurs, i-aș spune acum tragic, dar este prea târziu, prea personal, și este irelevant pentru acest text. Nu fac parte din nicio haită de presă și nici nu vreau să fac. Am venit singur și voi pleca singur. Abia aștept să găsesc răgazul pentru portretele oamenilor întâlniți pe drum. E o faună aparte, Balzac însuși ar fi invidios. Să vezi aici comedie umană! Să ne vezi de aproape formatorii de opinie, să ne vezi maeștrii gângavi, să îi vezi pe șefii de gazete cum ling voluptuos mâini murdare! Fiți înțelegători. Știți cât mai costă o metresă cât-de-cât la București?
Encefalograma unor retardați? Nu doar atât!
Îi citiți, poate, uneori. Vi se pare atunci că priviți encefalograma unor retardați? Vă înșelați. Sunt mai mult ticăloși decât imbecili. Îi vedeți la televiziuni, mai ales la cea publică. Priviți-i bine: e un spectacol unic. E posibil să nu existe documentare care să arate, mai limpede, cât de mult poate să coboare un om.
I-am cunoscut pe ziariștii care formează „generația următoare“ din gazetăria românească. Credeți-mă: bucile dezvelite ale lui Emil Boc nu sunt finalul. Asta vrea publicul? Nu, dragilor, atât puteți voi. La fapte se ajunge cu muncă și sacrificii, bucile sunt mereu aproape. Fereastra bucilor este, în definitiv, mereu deschisă dezbaterii publice.
Bineînțeles că îmi e scârbă. Am văzut la prea mulți dezintegrarea rapidă a ceea ce părea să fie un caracter și nu era.
Ziariștii decenți supraviețuiesc aproape miraculos, din pasiune și din salarii mizere, iar tot ce pot spera de la viața asta este un apartament de două camere la Bragadiru. Asta – dacă sunt foarte talentați și foarte norocoși.
Nici nu vă imaginați în ce mâl al incompetenței se zbate presa. Este, pur și simplu, o troacă, așadar, o oglindă fidelă a societății românești – subdezvoltată și resentimentară, părăsită continuu de cei mai buni reprezentanți ai ei. Dilema e aceeași: rămâi și te îngropi sau evadezi și respiri? Există cale de mijloc? Există, dar nu duce nicăieri.
La vârf, cu două sau trei semnificative excepții, nu am întâlnit decât păduchi. Moartea redacțiilor a scos în față jurnalismul frust, fără filtru. Publicul l-a îmbrățișat entuziast simțindu-l curat, dar este puțin, este foarte puțin, și nu va mai fi deloc. Neplătit de consumatori, jurnalismul independent va dispărea și el. Urmează vidul absolut.
Transferul de putere în jurnalism s-a făcut dinspre lichelele care știau limba română spre lichelele care nu stăpânesc decât analingusul. O – și ce voluptuos îmbrățișează dosurile puternicilor de-o clipă!
Nu ați uitat, sper, cum au început, în urmă cu 8.000 de semne, aceste rânduri: „Cabinetul Ungureanu“ explică, încă din prima zi, eșecul integral al reformării statului. România nu a fost modernizată de Traian Băsescu și nu va fi modernizată nici de succesorii săi.
Putem, iată, conchide: prin această demonstrație a transferului de putere, sistemul ticăloșit a consemnat victoria deplină. Naivitatea e bună în dragoste, naivitatea e bună în poezie. În lumea reală, România este captivă într-o permanentă rotație (de nume, de generații) a aceluiași tip de elită, care nu se mai reprezintă decât pe sine. Oare? O întrebare: o fraudă care este tolerată de decenii încetează să mai fie o fraudă?
Vă rog să mă iertați, dar nu pot să vă dau nicio speranță. Singurii câștigători sunt cei care au evadat deja și cei care vor mai evada. Pe toți ceilalți îi așteaptă compromisurile și umilința până la capătul timpurilor.
Articol publicat pe platforma media independentă www.dela0.ro, 15. 02. 2012.
